31 August 2009

Unde se duc pepenii cand “mor”?

La gunoi. Unde altundeva sa ajunga pepenii pe care toata lumea trebuie sa-i fi vazut putrezind prin pietele autohtone? Vestiti pentru capacitatea lor de a obtine biocombustibili de unde cu gandul nu gandesti, pe cat se pare, cercetatorii americani au gasit solutia de a transforma “excedentul” de pepeni intr-o sursa economica si ecologica de bioetanol. 

Wayne Fish si grupul lui de cercetare de la un laborator de cercetari agricole din Oklahoma, Statele Unite, au produs etanol din pepenii considerati “rebuturi” si refuzati de comercianti pe motiv de “forma imperfecta” ( in Statele Unite, pepenii care nu intrunesc standardele necesare pentru a fi comercializati reprezinta 20% din productie).

Procedeul, potrivit autorilor studiului (publicat in paginile revistei Biotechnology for Biofuels) va permite obtinerea de biocombustibili ieftini din deseurile neutilizate in alimentatia umana si animala. Totul gratie faptului ca pepenele este alcatuit in proportie de 60% dintr-o pulpa bogata in zaharuri, din care poate fi extras un suc a carui proprietate este aceea ca fermenteaza usor. Produsul acestei fermentari este tocmai etanolul, iar cercetatorii au reusit sa obtina 220 de litri la fiecare hectar de teren cultivat.

Anul acesta, in Romania, potrivit datelor furnizate de Ministerul Agriculturii, suprafata totala cultivata cu pepeni verzi a crescut cu 900 de hectare, de la cele 26.700 cultivate in 2008, la 27.600.

26 August 2009

Cat costa moartea unui ambientalist

Pe cat se pare, la 14 ani de la moartea scriitorului si activistului ambientalist Ken Saro-Wiwa, un colos petrolier anglo-olandez (sa nu-i spunem numele) a acceptat sa plateasca 11,1 milioane de euro, cel mai probabil pentru a evita daunele de imagine generate de un pe cat de amanat pe-atat de inevitabil proces.


 
Cercetata din 1995 incoace pentru complicitate cu fostul regim militar din Nigeria la executia a sase civili vinovati de a fi  manifestat impotriva metodelor agresive de extractie a petrolului, desi neaga in continuare orice implicare in moartea scriitorului si a celorlalti cinci activisti (spanzurati pe 10 noiembrie 1995, la finalul unui proces-farsa), compania respectiva ar fi acceptat sa dea acesti bani in cadrul “unui proces de reconciliere” cu tara unde continua sa opereze.

O victorie amara pentru familiile celor decedati, dar totusi una importanta pentru avocatii de la Center for Constitutional Rights din New York, care au intentat procesul. Desi banii nu-i vor readuce cu siguranta la viata pe nigerieni, constituie un mesaj clar pentru multinationalele cu interese in tarile sarace: nu poti viola drepturile omului doar pentru ca faci afaceri; nimeni nu e deasupra legii. Asa sa fie oare?

La concluzia asta zdrobitoare am ajuns citind diverse articole, stiri si posturi de blog despre incalzirea globala, protectia mediului & stilul de viata “verde” – pe de o parte -, si despre criza economica, scumpirea a toate cele si necesitatea adoptarii unui stil de viata adaptat momentului (frugal, asta-i termenul la moda ) – pe de alta parte. Si, deodata, am inceput sa nu mai stiu cand era vorba despre prima problema si cand despre cea de-a doua. La un  moment dat, cele doua crize s-au suprapus, iar solutiile propuse de unul si de altul au inceput sa se lege de un stil de viata verde si frugal.

Acum vine marea dilema: e bine sau e rau ca avem de luptat cu doua crize in loc de una? Aparent e rau – cum sa fie bune doua necazuri in loc de unul? Dar, la urma urmelor, matematica nu-i totul, asa ca… Dupa ce m-am gandit bine, am ajuns la concluzia ca (atentie! urmeaza un cliseu) in tot raul e si un bine. Mie asa mi se pare. Criza asta economica a venit ca o lectie: grea, noua, pentru multi dintre noi, dar care, in cele din urma, s-ar putea sa ne invete ceva folositor.

Oare cand sa mai fi avut noi norocul asta – ca noroc este – ca o noua dificultate sa ne ajute sa iesim din alta? Da, stiu ca o sa va mirati, unii n-au sa fie de acord si or sa ma contrazica, dar asteptati sa adun cateva argumente si o sa vedeti ca e ceva aici, ceva la care nu ne-am asteptat, dar care ne-ar putea fi util. Unele dintre cele insirate mai jos sunt valabile si pentru noi, in Romania; altele sunt aplicabile deocamdata la altii, nu si la noi; dar aici nu vorbesc numai de noi, fiindca atunci cand e vorba despre schimbarile climatice si epuizarea resurselor, toata lumea o sa simta efectele, mai curand sau mai tarziu, mai mult sau mai putin, deci suntem oricum in aceeasi galeata. Important e ca omenirea descopera, ca pe o revelatie, ca exista o concordanta intre a-ti gospodari ca lumea resursele proprii si a gospodari la fel si resursele Pamantului. Fii verde la tine acasa si, in felul asta, poti cheltui mai putin, cam asta e mesajul. Asa ca peste tot unde te invarti dai peste solutii, sugestii, recomandari & sfaturi avand la temelie principiul constiinta verde trece prin buzunar.

Read the rest of this entry »

Vad ca au aparut noi intrebari si nelamuriri pe seama posturilor Greenblog referitoare la ursi. Hai sa zabovim un pic asupra lor si sa vedem daca exista solutii pentru situatia ursilor, precum si daca acestea se pot aplica in conditiile actuale din Romania, bine?

Marc nu imi este doar coleg, ci si prieten. Nu de ieri sau de azi, ci de ani buni… Este evident ca nu gandim la fel, ci ca avem opinii diferite, doar nu suntem trasi la xerox. Pozitia sa se datoreaza unei situatii-limita prin care a trecut, ajungand foarte probabil la un pas de moarte. Vina o poarta ignorantii care au hranit ani de zile ursii pe marginea traseelor turistice din Valea Prahovei si aiurea. Din cauza unor astfel de inconstienti, Marc a dat accidental peste un urs care nu avea ce sa caute pe un traseu turistic amenajat pentru drumetiile montane. Ursii neobisnuiti cu oamenii ocolesc traseele umane si asezarile omenesti de la munte. Teoretic, instinctul lor nepervertit le dicteaza sa stea departe de oameni. Ursul, cat e el de urs, se teme in mod natural de oamenii care l-au vanat de sute de ani, astfel incat frica de oameni este prezenta deja in bagajul genetic al tuturor ursilor.

Altfel stau insa lucrurile in cazul ursilor hraniti de turisti de-a dreptul iresponsabili, care prin actul lor lipsit de minte alunga frica ancestrala a ursului fata de om. Uriasul brun nu mai asociaza omul cu moartea si cu frica, ci cu o sursa de hrana, iar de aici pana la drame mai este un singur pas. Marc (si, probabil, multi alti oameni) era(u) sa cada victima nevinovata (in cel mai propriu sens al cuvantului), unui urs “pervertit” sa caute apropierea omului, de cine stie ce turisti amatori de distractie prosteasca sau senzatii tari. Ursul acela nu avea ce sa caute pe un traseu folosit de oameni. Asta este o situatie particulara pe Valea Prahovei. Cauzele le-am expus in postarile anterioare. Cand am studiat comportamentul ursilor din alte masive muntoase, precum Cozia, Parang sau Calimani, unde accesul turistilor care le dau de mancare este mult redus comparativ cu Bucegi, am gasit ursi care se tem in mod natural de om, nu cauta traseele montane folosite de turisti si fug la apropierea oamenilor.

Read the rest of this entry »

Nu mi-am dorit niciodata ca una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am sa fie aceea a unei fiare ucigase care ma alearga furios prin padure pentru a ma prinde si, foarte probabil, a ma omori. Pe de alta parte, daca este sa-i dau crezare lui Freud, asta este un lucru bun. De obicei, oamenii au tendinta de a-si ascunde sub presul mintii chestiile care nu le convin, izoland undeva in subconstient amintirile neplacute, de unde, in timp, acestea rabufnesc sub alte forme – depresii, manii, boli psiho etc.

S-a intamplat in urma cu 8 ani de zile. Aveam 21 de ani, era 1 mai, era o dupa amiaza superba, cu mult soare si cer senin, tocmai sosisem cu prietena mea de atunci la Sinaia. Intrucat ne luasem o minivacanta si eram pusi pe fapte mari, dupa ce am mancat la pranz, am hotarat sa facem o mica plimbare pentru a ne pune muschii in miscare si a fi in forma in zilele urmatoare, cand urma sa « atacam » Piatra Arsa, Crucea, Jepii Mici etc. Am pornit de la Palatul Peles spre Stana Regala. As jigni montaniarzii daca as numi acest drum un traseu. In fapt, este o poteca pietruita, cu bari de sustinere, de fier, vopsite verde, fosta promenada a Familiei Regale, inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial. Pe acest vechi drum, care curge in serpentine prin padure, te intalnesti foarte des cu grupuri de copii, cu batrani, cu tineri care coboara de la cota 2.000. De altfel, chiar in acea dupa amiaza ne-am intalnit cu 3 sau 4 grupuri de scolari si prescolari si cu numerosi alti oameni.

Daca mergi in pas vioi, nu ai cum sa faci mai mult de 30 de minute, cel mult 45 pana la Stana Regala. Nu am facut un tur de forta, ne-am mai oprit, am mai facut poze, am cules flori… Pe la 4 fara ceva dupa amiaza, mai aveam foarte putin si ajungeam la Stana, deja se vedea luminisul de sus, unde se termina muntele si padurea si incepea imensa poiana. La un momentdat prietena mea a ramas inmarmurita, cu privirea fixa, undeva sus, inspre luminis. Eu nu am inteles ce se intampla, continuam sa vorbesc, apoi am cercetat padurea si am vazut. Privind ghemul de blana, care se itea undeva sus de tot, chiar unde inceta negura padurii, primul lucru care mi-a venit in cap a fost ceva de genul: «Wooow! Ce caine mare!». Apoi, animalul, care atunci cand l-am zarit urca muntele, fiind pozitionat complet cu spatele fata de noi, si-a intors incet capul si ne-a privit. Era un urs.

In primele momente, eu unul mi-am pastrat sangele rece si nu m-am panicat deloc. Stiam ca in padurile din Romania sunt ursi, insa le asociam prezenta cu muntii izolati, cu padurile prin care omul nu are ce cauta, in niciun caz NU la Sinaia, NU pe un drum arhiplin de grupuri de copii si tineri. Fusesem la Sinaia de zeci de ori si aproape de fiecare data facusem acest drum si traseele montane de acolo – nu auzisem pe nimeni, niciodata vorbind despre intalnirea cu ursul. In vreme ce priveam acel urs, i-am spus prietenei mele sa stam calmi, nemiscati. Eram totusi la o distanta considerabila de urs, daca nu ne miscam, nici nu avea cum sa ne observe, dupa o vreme, el isi va vedea de drumul lui si noi de al nostru, ii ziceam eu ei, in soapta. Happy end! Numai ca nu a fost asa.

Read the rest of this entry »

Page 1 of 3123»