18 August 2009

Run, Forest, run! (Oameni si ursi – episodul 3)

Nu mi-am dorit niciodata ca una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am sa fie aceea a unei fiare ucigase care ma alearga furios prin padure pentru a ma prinde si, foarte probabil, a ma omori. Pe de alta parte, daca este sa-i dau crezare lui Freud, asta este un lucru bun. De obicei, oamenii au tendinta de a-si ascunde sub presul mintii chestiile care nu le convin, izoland undeva in subconstient amintirile neplacute, de unde, in timp, acestea rabufnesc sub alte forme – depresii, manii, boli psiho etc.

S-a intamplat in urma cu 8 ani de zile. Aveam 21 de ani, era 1 mai, era o dupa amiaza superba, cu mult soare si cer senin, tocmai sosisem cu prietena mea de atunci la Sinaia. Intrucat ne luasem o minivacanta si eram pusi pe fapte mari, dupa ce am mancat la pranz, am hotarat sa facem o mica plimbare pentru a ne pune muschii in miscare si a fi in forma in zilele urmatoare, cand urma sa « atacam » Piatra Arsa, Crucea, Jepii Mici etc. Am pornit de la Palatul Peles spre Stana Regala. As jigni montaniarzii daca as numi acest drum un traseu. In fapt, este o poteca pietruita, cu bari de sustinere, de fier, vopsite verde, fosta promenada a Familiei Regale, inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial. Pe acest vechi drum, care curge in serpentine prin padure, te intalnesti foarte des cu grupuri de copii, cu batrani, cu tineri care coboara de la cota 2.000. De altfel, chiar in acea dupa amiaza ne-am intalnit cu 3 sau 4 grupuri de scolari si prescolari si cu numerosi alti oameni.

Daca mergi in pas vioi, nu ai cum sa faci mai mult de 30 de minute, cel mult 45 pana la Stana Regala. Nu am facut un tur de forta, ne-am mai oprit, am mai facut poze, am cules flori… Pe la 4 fara ceva dupa amiaza, mai aveam foarte putin si ajungeam la Stana, deja se vedea luminisul de sus, unde se termina muntele si padurea si incepea imensa poiana. La un momentdat prietena mea a ramas inmarmurita, cu privirea fixa, undeva sus, inspre luminis. Eu nu am inteles ce se intampla, continuam sa vorbesc, apoi am cercetat padurea si am vazut. Privind ghemul de blana, care se itea undeva sus de tot, chiar unde inceta negura padurii, primul lucru care mi-a venit in cap a fost ceva de genul: «Wooow! Ce caine mare!». Apoi, animalul, care atunci cand l-am zarit urca muntele, fiind pozitionat complet cu spatele fata de noi, si-a intors incet capul si ne-a privit. Era un urs.

In primele momente, eu unul mi-am pastrat sangele rece si nu m-am panicat deloc. Stiam ca in padurile din Romania sunt ursi, insa le asociam prezenta cu muntii izolati, cu padurile prin care omul nu are ce cauta, in niciun caz NU la Sinaia, NU pe un drum arhiplin de grupuri de copii si tineri. Fusesem la Sinaia de zeci de ori si aproape de fiecare data facusem acest drum si traseele montane de acolo – nu auzisem pe nimeni, niciodata vorbind despre intalnirea cu ursul. In vreme ce priveam acel urs, i-am spus prietenei mele sa stam calmi, nemiscati. Eram totusi la o distanta considerabila de urs, daca nu ne miscam, nici nu avea cum sa ne observe, dupa o vreme, el isi va vedea de drumul lui si noi de al nostru, ii ziceam eu ei, in soapta. Happy end! Numai ca nu a fost asa.


La inceput, ursul a inceput sa coboare lent. Mormaia puternic si din cand in cand urla din toti rarunchii. Am ramas in continuare nemiscati. Apoi, animalul a intalnit poteca serpuita. A inceput sa mearga din ce in ce mai repede. Ne tineam de mana si nu am facut niciun gest. Apoi sa alerge. Il vedeam foarte clar cum alearga dintr-o parte in alta a drumului, coborand in viteza «serpentinele», aproape impiedicandu-se, din pricina greutatii, cand lua curbele drumului. Era un mascul mare, in floarea varstei. In momentul in care mai erau aproximativ 10-15 metri care ne desparteau de urs, s-a dus naibii si ultimul strop de calm pe care-l mai aveam si am rupt-o amandoi la fuga. Pe masura ce fugeam, nelinistea a fost inlocuita de frica, apoi de groaza. Nu stiu daca ati vazut vreunul din filmele din seria Alien, insa in acele momente ma simteam fix precum unul dintre acele personaje patetice dupa care alearga monstrul xenomorph (aproape) invincibil.

La aproximativ un minut dupa ce a inceput urmarirea, am luat un oarecare avans, sa zic de 20-25 de metri si, in vreme de fugeam, am dat nas in nas cu un cuplu, de 30-35 de ani, sot si sotie. Am urlat la ei: «Fugiti, vine ursul!» Ea i-a zis barbatului ei pe un ton de repros «Ti-am zis eu ca am auzit mormaituri?!». El a bombanit ceva. Nu intelegeam cum naiba pot sa se certe si sa stea acolo, pe loc, in vreme ce ursul venea inspre noi. Pentru ca nu se miscau, am mai urlat de cateva ori « Fugiti, fugiti!» si ne-am pus, in sfarsit, toti patru in miscare. Am pierdut cateva momente pretioase in tot acest timp; uitandu-ma peste umar, am vazut din nou dihania cum alearga si se apropie din ce in ce mai mult.

La nici 10 secunde dupa aceea, s-a intamplat ceva imprevizibil. Probabil, un accident. Inconstienta. Nepasare. Nu stiu cum sa o numesc. In vreme ce alerga, barbatul, care era pozitionat primul si in fata femeii, deja ingrozit si disperat de apropierea ursului, a dat din maini haotic, pentru a-si spori ritmul… si si-a lovit nevasta. A lovit-o rau. Aceasta s-a dezechilibrat, s-a impiedicat si s-a prabusit pe burta, cat era de lunga, pe poteca. S-a julit si i-a dat sangele. Omul nici macar nu s-a oprit sa vada ce s-a intamplat cu sotia lui. Din cate imi aduc aminte, nici nu s-a uitat inapoi, nici nu a strigat-o. A continuat sa alerge disperat si a disparut in padure. De atunci, nu l-am mai vazut niciodata, dar nu de putine ori, rememorand patania, mi-am dorit sa-l fi prins acel urs.

In ciuda faptului eram ingrozit si simteam ca mor de frica, m-am oprit si eu si prietena mea si am ajutat-o pe femeia aceea sa se ridice, apoi mai mult am tras’o dupa noi si am reinceput sa fugim. Simteam si auzeam ca acum dihania trebuie sa fie foarte aproape… si in cele din urma am tras cu coada ochiului, in spate. Ursul era la mai putin de jumatate de metru de mine. Mi-am scos fulgerator rucsacul (in care aveam o sticla de apa plata, biscuiti si gecile de ploaie), am incetinit si i-am dat de doua ori, cat am putut de tare cu el in cap. Ursul a urlat, s-a oprit, a muscat ghiozdanul si a inceput sa-l scuture violent, precum fac uneori cainii cu jucariile. Am castigat in tot acest timp cativa metri, insa ursul negasind nimic interesant in rucsac, l-a aruncat si si-a continuat urmarirea. Iar atunci s-a produs brusc si capatul cursei.

Pana atunci, jivina alergase dupa noi numai pe poteca. In acel moment, cum era drumul in serpentine, noi eram in apropierea unei curbe, iar el chiar la curba de deasupra noastra. A taiat brusc poteca si ne-a aparut drept in fata, la un metru, cel mult doi de noi. Toti trei am ramas stana de piatra. Nu am scos absolut niciun sunet, nu am facut niciun gest, nici cea mai mica miscare. Asteptam pur si simplu sa vad ce face animalul, ingrozit, dar poate resemnat. Deja alergasem foarte repede si foarte mult, din cauza panicii respirasem aiurea pe gura, odata ce-mi iesisem din ritmul alergarii nu mai eram in stare sa fac vreun pas. Ursul ne-a privit si a mormait usor. S-a dat in spate. S-a ridicat pe picioarele din spate si cu ghiarele din fata a zgariat un copac. Apoi, precum Baloo din Cartea Junglei, s-a intors si a inceput sa se frece de copac, sa-si scarpine spatele de el. Era simpatic si caraghios, in alte circumstante poate mi-ar fi venit sa rad. De fapt, asistam la performarea unui instinct foarte bine dezvoltat la ursi. Era un Alfa. Isi marca teritoriul si ne arata ca noi suntem pe teritoriul lui. Dupa ce a terminat cu scarpinatul, a inceput sa molfaie niste frunze de pe jos. Din cand in cand ne privea. La un momentdat, la fel ca un catel, s-a pus pe spate si s-a asezat cu burta in sus.

Am inteles atunci ca, pur si simplu, pentru el urmarirea se incheiase. Daca la inceput era extrem de furios si foarte probabil ne-ar fi ranit sau omorat, am inteles ca acum se calmase si ca nu ne vrea (neaparat) raul. Trecusera 10 minute, poate un sfert de ora in care il priviseram impietriti cum se «joaca» la nici trei pasi de noi. Si cu toate acestea eram vii si nevatamati. Animalul nu mai era agresiv.

Mi-am dat seama ca imi tin prietena de o mana, iar de cealalta o tin pe acea femeie necunoscuta, al carei nume l-am uitat (si careia probabil i-am salvat viata, imi spun prietenii, atunci cand le povestesc intamplare. Atunci, nu m-am gandit la asta…). Le-am zis in soapta: «Hai sa mergem!» si am facut un pas. Apoi inca unul. Si inca unul. Am vazut ca ursul nu se ia dupa noi si am mai facut cativa pasi, privindu-l. Si am mai mers un pic, si inca cativa pasi. In padure era liniste, fiecare secunda era parca fara de sfarsit. Si inca cativa pasi, iar atunci cand a iesit din raza noastra vizuala, toata groaza ne-a revenit si am rupt-o din nou la fuga. Insa, nu ne mai urmarea nimeni. Ne-am intalnit cu un grup mare, de 10 oameni, care coborau si aveau 2 caini lupi cu ei. Cainii au inceput sa latre, iar ursul sa mormaie. Am fugit cu totii pana la Stana Regala. Ne-am tras sufletul o vreme – tin minte ca atunci cand am ajuns in poiana, m-am prabusit efectiv pe iarba, simteam ca-mi arde pieptul, ca ma sufoc, ca indiferent cat de tare as respira, nu am suficient aer si nu m-am putut misca cateva minute bune. Ne-am strans toti care eram la Stana, insa nimeni nu s-a gandit sa mai coboare spre Peles. Am luat-o spre cota 1400, iar de acolo am coborat in Sinaia. Am glumit, am ras. Ce misto e sa fii in viata! Am ajuns jos. De data aceasta, Happy End!

In 2001, cand s-au intamplat toate astea, evenimentul in sine a fost pur si simplu un accident. Nimeni nu stia cum dracu’ a ajuns ursul acela acolo. Nimeni nu mai auzise ca la Sinaia pe acel drum batatorit de turisti sa atace ursul. Anii au trecut, iar povestile despre ursi au prins amploare. Atacurile s-au sporit, au inceput sa apara din ce in ce mai multi raniti. Cateodata si morti. Anul trecut, drumul de la Sinaia la Cota 1400 – da, nenorocirea aia de drum suprapopulat, plin cu masini si «pantofari» care vin la gratare – nu mai era considerat drept sigur, daca vroiai sa-l faci pe jos. De asemenea, dupa lasarea serii, daca vroiai sa te plimbi de unul singur, pe jos, pe la Palatul Peles si Furnica, insemna ca esti inconstient si cauti necazul cu lumanarea.

Weekendul care tocmai a trecut am fost la Busteni cu niste prieteni care ne-au invitat sambata seara la alti tovarasi de’ai lor care au o pensiune acolo. Am stat de vorba si, printre altele, ne-au prezenta jovial locatia si orele aproximative de plimbare ale fiecarui urs gunoier care vine seara de seara prin oras. Sunte peste 15 si 2 dintre ei nu au nicio jena sa apara nici in buricul targului, la Primarie. Usa de la intrarea pensiunii lor, Green Eden, era bruscata si geamul crapat. Saptamana trecuta un grup de turisti a fost surprins pe alee, in cursul noptii, de un urs si oamenii au sarit gardul pentru a se adaposti. Ursul s-a luat dupa ei si in momentul in care a sarit si el, au trebuit sa sparga usa pentru a scapa.

M-am plimbat pana la Cascada Urlatoare si am vazut cel putin 5 indicatoare mari pe care scria cu litere de’o schioapa ATENTIE URSI. In urma cu 3 ani, cand facusem ultima oara acest drum, nu exista nicio astfel de atentionare. Am mai stat de vorba cu alti oameni care traiesc in Busteni. Mi-au zis ca ursii s-au inmultit peste masura, ca ataca inclusiv la Babele si la Sfinx, pe platoul alpin, si mi-au facut inventarul ultimelor ispravi. Din fericire, nici una nu s-a soldat cu victime, prin urmare vestile nu au ajuns in presa senzationalista din Capitala. Insa, conform spuselor oamenilor, in ultimele doua luni, in fiecare saptamana, la Busteni a fost un atac. Unii au scapat ca mine, doar cu frica, altii doar cu cate o zgarietura sau o muscatura «nesemnificativa» pentru tabloidele si televiziunile avide de zoaie si socant. Pentru ca nu aveam toata ziua la dispozitie si trebuia seara sa ne intoarcem in Bucuresti, am urcat cu telecabina pana la Babele. Ne-am dus pana la Cruce, apoi vroiam sa coboram pe Jepii Mari. Am vorbit cu cativa oameni de acolo. Ne-au spus ca in padure colcaie de ursi, ca trebuie sa mergem in grup, sa facem permanent zgomot, sa nu ne departam prea tare unul de altul si sa fim vigilenti. Ceea ce, daca mergeti la munte, va recomand si voua.

CITESTE SI:

Aici gasiti cateva sfaturi utile despre cum sa supravietuiesti atacului unui urs.

AI TRECUT PRIN SITUATII ASEMANATOARE? POVESTESTE-LE SI PE FORUM

18 comentarii
  1. jurnaldecalator

    Domnule Marc , incetati sa faceti confuzie intre traumele personale si problemele cauzate de ursii din romania!

  2. Marc

    @jurnaldeclator: daca (mai) ai ceva de comentat, te rog sa o faci la obiect. Ceea ce ai scris tu, nu are nicio legatura cu postul meu. Iti recomand sa arunci o privire aici. http://dilemaveche.ro/index.php?nr=286&cmd=articol&id=11210 Te regasesti perfect in profil. Te las pe tine sa descoperi unde.

  3. Green Blog » Blog Archive » Solutii la o situatie fara solutie (Oameni si ursi – episodul 4)

    [...] la fel, ci ca avem opinii diferite, doar nu suntem trasi la xerox. Pozitia sa se datoreaza unei situatii-limita prin care a trecut, ajungand foarte probabil la un pas de moarte. Vina o poarta ignorantii care au hranit ani de zile ursii pe marginea traseelor turistice din [...]

  4. jurnaldecalator

    Marc inteleg unde bati. Aparent s-ar parea ca ai dreptate. Insa nu ma cunosti deloc.
    Eu am ceva din incapatanarea oltenilor si pun uneori prea multa pasiune in fiecare fraza.
    Tu in schimb ai reusit sa ma enervezi atat prin articolele tale cat si prin comentariile raspuns la comentariile mele.
    Daca te-ai fi documentat serios inainte si ai fi abordat altfel problema puteam sa cautam impreuna o solutie viabila. Poate reuseai sa strangi in jurul tau o mica comunitate care sa iti fie alaturi in demersul tau.
    Dar tu ai venit din start cu solutii extremiste si egoiste.

    Si eu as putea sa-ti dau tie mai multe link-uri catre site-uri unde iti este explicat ce inseamna un blog si ce inseamana sa fi autor de articole pe un blog, ce responsabilitati ai, care este etica . Nu uita ca tu esti autorul articolului, iar eu sunt un simplu cititor. Numai pentru asta , etic ar fi sa ma respecti. Cand ai facut public articolul puteai sa nu permiti adaugarea de comentarii. Sau si mai simplu puteai sa stergi comentariul meu. Sau il puteai edita. Tu ai preferat sa fi arogant.

  5. Marc

    Ionut (?)

    1.) Iti recomand sa mai citesti o data (hai de doua ori, poate intelegi) TOT ceea ce am scris referitor la problema ursilor si sa incerci sa faci diferenta intre opiniile mele, pozitia mea, ceea ce sustin eu si restul informatiilor (discutabil adevarate sau false). Aparent, sunt multe, prea multe lucruri care ti-au scapat… drept dovada, ai ajuns sa dai solutii repetand niste lucruri pe care EU le spusesem deja, inaintea ta. E comic.

    2.) Pastreaza pentru tine toate acele linkuri. Nu trebuie sa te respect aprioric pentru ca esti cititorul meu. Revin la primul meu comentariu pe care ti l-am adresat direct – in momentul in care tu iei in bascalie o problema care implica ranirea sau moartea unor oameni, ti-ai pierdut orice urma de respect din partea mea.

  6. Gabi

    De data asta nu ai tinut cu ursul !!!!

  7. Marc

    ahhh… da :-)

  8. brightie

    Forest, stop running! You’ve made it out of the forest! :) )
    Lasand gluma la o parte, felicitari pentru stapanirea de sine, eu cred c-as fi inghetat pur si simplu.
    Sunt brasoveanca de loc si copilaria mi-e populata cu faimosii “ursi de la container” si plimbari pe Tampa conduse de spiritul inconstientei puerile.
    Totusi, cand mi s-a intamplat (pe la 20 si un pic de ani) sa bantui prin padurile Tampei si am auzit fosnete dubioase intr-un tufis am crezut ca o sa ma inghita pamantul de spaima. Am fugit precum Forest. :) )
    Nu stiu dca-o fost sau nu urs, da’ stiu ca daca as fi apucat sa dau ochii cu el, imi pierdeam ratiunea garantat.

  9. brightie

    @ jurnal de calator

    Traumele personale Sunt ocazional cauzate de ursii din Romania.
    Aroganta cu care afirmi ca ar exista o confuzie intre cele doua depaseste cu mult pe cea de care il acuzi pe Marc (mai ales ca cea din urma reprezinta doar o perceptie subiectiva si nicidecum o stare de fapt).

  10. Realdo

    Eu am vazut o emisiune la TV – era vorba de unul dintre episoadele cu atacuri ale ursilor – unde se spunea ca Romania detine jumatate din populatia de ursi a Europei. Daca este asa, nu inteleg de ce autoritatile nu dezvolta un program de parteneriat cu alte tari pentru repopularea cu ursi din Romania a altor zone din Europa. Suna putin cam materialist, dar cred ca daca avem un surplus de ursi, am putea efectiv sa vindem un numar de exemplare altor state. In felul asta si altii s-ar bucura de aceste animale devenite atat de rare, iar cu banii obtinuti statul roman ar putea finanta actiuni benefice de conservare a patrimoniului cinegetic de la noi.

  11. jurnaldecalator

    Eu nu am fost atacat de urs niciodata, in schimb m-au atacat 2 caini de la o stana. Ar trebui sa fac din asta o tragedie a intregii Romanii? Ar trebui sa scriu articole in care sa zic omorati cainii de la stana??

  12. rares

    marc , am citit cu sufletul la gura articolul tau , asteptand deznodamantul ; am vazut mai multi ursi (de cateva ori la Taverna Sarbului , la cota 1500 ,Tampa , de doua ori din masina) dar de fiecare data am inlemnit la vederea lor , chiar daca eram foarte bine protejat.
    sigur cred ca ai ramas cu ceva traume de la acea experienta
    dumnezeu sa te aiba in paza

  13. costin

    Am fost de prin Bucegi de zeci de ori pe trasee din Bucegi (spre Omu) ori in ultimii ani si nu am vazut ursi in padure. Poate m-au vazut ei pe mine. In schimb am la cosurile de gunoi din afara padurii pe Valea Cerbului
    Problema e ca cele mai multe incidente se intampla in zonele cele mai deranjate de gunoaie sau de oameni care nu au nici o treaba cu muntele in sine. Se drept sa spun evit de obicei Busteni-Caraiman-Padina sau alea din/spre Sinaia.

  14. dan

    Intr-o singura zi spre vf omul prin valea cerbului m-am intalnit de 2 ori cu ursul …sunt prea multi. Asta nu inseamna ca trebuiesc facuti salam. Poate decat mutati in alte zone tinute sub control.

  15. Mihai C.

    Ciudata istorioara ta! Superatletii aleraga suta de metri undeva pe la 35 de km/h, in schimb despre ursi se stie ca pot sa alerge cu peste 60 km/h.
    In ciuda acestor premise complet nefavorabile, voi, fugind de urs pe drum relativ drept, luati avans. Mai mult: cu ursul in spatele vostru la doar 25 de metri va opriti, ajutati o femeie cazuta pe jos sa se ridice si o detreminati sa o ia din nou la fuga, asta intr-un timp mai scurt decat cel in care ursul strabate distanta ce va separa (sub 2 secunde). Si mai mult: continuati sa fugiti tragand/tarand femeia lovita dupa voi si ursul tot nu va prinde!

  16. eurolaura

    Da, exact la asta m-am gandit si eu. Mi se pare foarte neverosimila povestirea ta. Probabil esti doar o persoana cu ceva talente scriitoricesti. Insa sunt de acord ca ar fi bine sa mai trimitem cativa ursi si peste hotare sa vada si ei lumea si lumea pe ei. Si mai ales, ar fi bine sa se instaleze containere de gunoi din acelea etanse ca in strainatate, in asa fel incat ursii sa nu mai aiba acces la mancare si sa se retraga sus in munti unde le e locul. Si nu-i mai hraniti, oameni buni, daca-i intalniti pe poteci!

  17. herta alexandru

    ….era un urs mascul,in floarea varstei…te cred pe cuvant.Masculii astia sant rai si daca i-ai incalcat teritoriul..nasol…Ti-ai dat seama cand alergai sau cand i-ai dat cu rucsacul in cap?….apropo ..daca aveai biscuiti acolo sigur nu te mai urmarea…daca nu a vrut biscuiti inseamna ca a vrut sa demonstreze doamnelor ca e mai puternic ca tine…poate era in calduri..

  18. dan dinca

    Acuma… si organizarea cinegetica romaneasca e la pamant. inainte de ‘89 se mai punea de mancare in locurile din adancul padurilor montane, jivinele erau si ele ajutate de oameni cu niscaiva hrana, ca destul le-am redus habitatul cu cabanele si viloaiele noastre, care urca de la cota 800 pana la 2000 si peste!… Au si ele dreptul la viata, iar noi le taiem putin cate putin din “casa” cu mizeriile noastre umane, de parca imparatim Pamantul!

Lasa si tu un comentariu