13 May 2009

Aragazul solar

Sa puna soarele la treaba in acest mod inca nu se gandise nimeni. A facut-o ingeniosul inventator Jon Bohmer cu al sau Kyoto Box, aragazul care functioneaza cu energie solara, adjudecandu-si de altfel si premiul I la Climate Change Challenge 2009, concursul inventiilor ecologice, organizat luna trecuta de Forum for the future. Aragazul solar, realizat la costul de numai 5 dolari din doua cutii de carton si niste folie de aluminiu, le-ar putea aduce o raza de speranta celor aproape doua miliarde de persoane din lume care traiesc la limita supravietuirii si au ca unica avere soarele. Daca va fi aplicata, inventia le va permite sa-si dezinfecteze apa si s-o faca potabila, sa se incalzeasca pe timpul noptii si sa gateasca.

Unul dintre marile atu-uri ale vechilor orase europene este respectul desavarsit pentru spatiul verde. Iar aici vorbim efectiv, ad literam, despre banalul gazon, o basica de verdeata care da culoare si oxigen orasului. Cand am inceput sa calatoresc prin Batranul Continent am fost uimit, atat in marile capitale vestice, cat si in orase si orasele mai mici, de grija excesiva pe care autoritatile publice & oamenii in general o acorda zonelor verzi – generoase, bine ingrijite, primitoare, armonios integrate in mediul urban.

Cand am ajuns pentru prima data la Paris, acum vreo 5 ani, pe la orele pranzului, mergand de la aeroportul international Charles de Gaulle spre centru, am zambit de nenumarate ori – era o zi calduroasa de primavara, iar absolut peste tot unde exista un spatiu verde, de la parcuri la banala verdeata cu care se asorteaza aleile si strazile, francezii stateu intinsi pe jos, bucurandu-se de verde si de soare. De la rockeri la oameni de afaceri imbracati la 4 ace, adolescenti si tineri, batrani, mame si copii – toti isi dadusera incaltamintea si ciorapii jos; unii isi mancau sandviciul, altii savurau o carte, unii cantau la chitara, altii se odihneau sau faceau break-dance. Desculti, pe iarba. Idilica imagine in sine nu are nimic deosebit – am ramas surprins numai de numarul foarte mare de oameni care iesisera in pauza de pranz la soare… iar, mai spre seara m-a mai uimit faptul ca nicaieri nu am vazut urmele trecerii lor – ambalaje, pet-uri, hartii – toate disparusera miraculos.

Vara trecuta, intr-o dupa-amiaza torida, la Valencia, m-am dus la plaja; o plaja uriasa, cam cat jumatate de oras. Era ziua unui sfant, patron local, iar spaniolii sarbatoreau cu totii, cu vin, branzeturi si prajituri – nu cred ca am vazut niciun localnic care sa nu fi adus ceva merinde de acasa. Am inotat pana spre seara, iar apoi am pornit la o plimbare pe malul Mediteranei. Desi oamenii in cursul zilei se “veselisera” serios, cand au pornit spre casa, cu totii si-au dus resturile la cosul de gunoi. Plaja arata absolut impecabil – de parca 1.000 de pitici ar fi luat firele de nisip la puricat – nu am vazut nici macar un chistoc de tigara!

Prin comparatie, in aceeasi vara trecuta am fost cateva zile la Costinesti. Spre deosebire de Valencia, unde cosurile de gunoi erau amplasate la mama naibii, la capatul plajei, aici acestea se aflau dispuse din 15 in 15 metri pe tot arealul din fata Obeliscului pana spre epava. La asfintit, lumea a plecat, iar in urma ei a ramas un enorm & mizerabil & nesfarsit camp de gunoaie. Pet-urile, ambalajele de tot felul + resturile de mancare sufocau nisipul, nu cred ca puteai identifica un singur metru patrat crutat de jegurile umane (cititi in ce sens doriti).

De ceva vreme incoace, sa tot fie 2 ani, in majoritatea parcurilor din Bucuresti s-a ridicat interdictia – aparent – stupida de a nu calca pe iarba. De tot atata vreme, in fiecare seara, Cismigiul, Herastraul sau parcul de la Izvor sunt inundate de gunoaiele lasate in urma cu multa nesimtire de cei care, vezi doamne,  se bucura de natura. Fenomenul e cu atat mai trist cu cat la el participa absolut toata lumea – copii, tineri, batrani, indiferent de etnie, sex, pregatire etc. Adaugam la asta gunoaiele pe care le lasa cand merg la padure, la gratar, sau in drumetie la munte sau pe plaja la mare si avem deplorabila imagine completa a unor oameni trogloditi & iresponsabili, ce put de nesimtire, cu o mentalitate de javra, fara creier, care isi face nevoile fix acolo unde ii vine…

UPDATE: Apropo de ce am scris mai sus, am primit pe mess de la Andrada, o prietena de la PROFM, urmatoarea stire: “Ne batem joc de natură! Râul Olt a fost pur şi simplu blocat de 200 de metri cubi de PET-uri şi gunoi menajer. Barajul s-a format la ieşirea din Miercurea Ciuc. Autorităţile locale spun că nu s-a mai pomenit aşa ceva până acum. “Dopul” are dimenisuni uriaşe – e lung de 20 de metri, lat de peste zece şi gros de cel puţin un metru. Acţiunea de îndepărtare a deşeurilor menajere va dura cel puţin o săptămână. Angajaţii Serviciului de Gospodărire a Apelor Harghita au cerut sprijinul Societăţii Apelor Române pentru montarea de plase la ieşirea din fiecare comună.”

9 April 2009

Mantuirea de plastic

De cateva saptamani, in locuri publice foarte traficate din Bucuresti – intrarea in Parcul Cismigiu, Parcul Tineretului, in pasajul de Universitate etc. – au aparut niste… nici nu am cuvinte prin care sa le identific… “opere de arta” sa le zic – sculpturi abstracte realizate din deseuri de plastic&cauciuc. Ideea este veche si a fost folosita pana acum cu mult succes prin mai toata lumea occidentala. Mai demult, cu ani buni in urma, un prieten de-al meu scria un editorial pe aceast concept aplicat pentru prima oara in Romania – Mantuirea de tinichea – in care elogia mastodontii de fier din Calarasi, monumente publice faurite dintr-o fosta platforma industriala. Recent, am aflat ca tocmai calarasenii, cei mai multi dintre ei, au privit cu scarba acest demers… iar lucrurile stau fix in acelasi mod acum in Bucuresti. Lucrarile cu pricina sunt dizgratioase, sunt hidoase – arata foarte cheap si total inestetic. Trec zilnic prin pasajul de la Universitate, si de cele mai multe ori, singurele vorbe pe care le aud vizavi de gramada de plastic sunt “Ce naiba e porcaria asta?”, apoi oamenii se mai uita un pic, pricep, exclama un doct si atoatestiutor “Ah!” si pleaca mai departe.

Daca cei care au aprobat acest proiect au vrut sa socheze opinia publica, au reusit, desi cred ca puteau face asta mult mai eficient. De pilda, prin plantarea unor imense tomberone arhiumplute cu materiale neprietenoase cu ecologia. Cu toate acestea, ma intreb care este finalitatea acestui demers? In Calarasi, urate-frumoase, cum or fi, sculpturile de fier plamadite din uriasul cadavru metalic al combinatului SIDERCA aveau totusi un veritabil substrat artistic. Exista si o estetica a uratului, iar intre o lucrare care sa se incadreze aici si un morman de jeg si gunoaie este o diferenta subtila pe care numai un artist o poate realiza. In Bucuresti, aceasta lipseste cu desavarsire, iar in ceea ce priveste sensibilizarea poporului privitor – eu unul ii dau sanse 0! S-au cheltuit niste bani pentru producerea, impantarea si promovarea acestui proiect. Cred ca puteau fi folositi mult mai eficient, printr-o campanie mai coerenta sau agresiva sau macar prin plantarea unor copacei.

Apropo de asta, in acest an un anumit trust de presa a lansat Cod Verde – toate produsele media de print ale trustului cu pricina umbla cu cioara vopsita in verde si abordeaza lunar o tematica ecologista. Initiativa este foarte frumoasa, insa demersul e putin ipocrit. Printre actiunile concrete pe care grupul le promoveaza este si plantarea de copacei. Stiti voi, genul acela de actiune – strangerea de vedete si vedetute + o mica armata de voluntari, plecarea spre o padure, declaratii la cald, tricouri branduite, glume cu piaristele, un mic interviu de umflat muschii verzi pe la tv si in presa. Din nou, o actiune foarte frumoasa. Insa, insumand toata hartia pe care grupul cu pricina o consuma intr-un an de zile pe toate produsele sale de presa scrisa, transformata in numar de copaci taiati, stiti cat inseamna din aceasta copaceii pe care-i planteaza ei? Undeva pe la 0,0001 la suta! :D Ar trebui sa nu mai intreprinda deloc asemenea actiuni? Oh, nu – ideal ar fi sa le produca zilnic. Insa, un pic de modestie si onestitate ar da dimensiunea adevarata a lucrurilor – daca le-ar pasa cu adevarat, ar inchide toata sandramaua de print si si-ar muta toate produsele pe internet. Desigur nu o fac pentru ca este un business, iar afacerile au fost intotdeauna mai presus de idealurile eco – iar asta nu numai la noi, ci mai ales in marile tari industrializate din Vestul Europei, Asia si America. Marea provocare pe care cred ca o au de rezolvat campaniile de responsabilitate sociala corporatista se circumscrie tot mantuirii de plastic – cum sa faci un business bun, fiind eco? Deocamdata, raspunsul este undeva in ceturi, lasandu-se asteptat.

Page 8 of 8« First...«45678