11 May 2009

1 mai la mare… poluare

Pentru mine, 1 mai muncitoresc nu are nimic de-a face cu munca, are de-a face doar cu marea. 1 mai-ul meu apartine an de an, de cand ma stiu, marii. Primavara, odata cu astenia vine si bucuria perspectivei unui nou sezon estival, in care o sa lenevim pe plaja si o sa ne racorim in apa plina de alge si viermisori. Asta pentru ca in mintea iubitorilor de mare si de soare, 1 mai inseamna deschiderea sezonului, chiar daca nu vom sta imediat cu ochii-n soare.

Ma rog, toata bucuria asta a fost pana de curand. In ultimii ani nu am mai descoperit atata nerabdare de a ajunge cu picioarele in nisip cat mai repede. Am pus acest fapt pe seama maturizarii mele si m-am intristat ca mi-am pierdut acea parte copilaroasa care te face sa traiesti la maxim micile bucurii ale vietii.

Insa, anul acesta de 1 mai am aflat raspunsul. Evidenta m-a lovit in fata. Nu eu eram de vina, ci un sentiment de disconfort care ma incoltea de fiecare data cand ma gandeam la Vama Veche. Stati linistiti, nu am de gand sa incep obisnuita lamentare a celor care practic au copilarit in Vama si acum se revolta ca nu mai e ce-a fost. De parca mai e ceva la fel…

Pe langa mare, de 1 mai se mai aduna si o mare de oameni. Asta nu ar fi neaparat o problema, daca in urma lor nu ar ramane o alta mare. De gunoi, de data aceasta. Chestia asta ma scoate din minti. Vama Veche arata de cele mai multe ori ca o mare groapa de gunoi. Oare cati dintre cei care plang destinul tragic al Vamei isi strang mizeriile de pe plaja? Cati dintre cei care mergem acolo an de an obisnuim sa ne strangem resturile din fata cortului sau sa mergem la toalete, in loc sa urinam in mare, pentru a ne imbaia a doua zi in acelasi loc?

Acum avem si piste de biciclisti, prin amabilitatea autoritatilor locale care nu au gasit nimic mai bun pentru care sa isi cheltuiasca banii de la Uniunea Europeana (probabil au considerat ca sunt destule canalizari). Ar fi fost interesant sa facem o statistica de genul “inainte” si “dupa”. Cati biciclisti erau inainte in Vama Veche si cati vor fi acum…
Imi permit deja un pronostic: nici unul! Si ce daca, Vama are pista de biciclisti. Si ce daca pe ea circula tot masinile localnicilor, carora nu le mai place praful?

Se cheama ca avem o problema, oameni buni. Ne place la Vama, vrem sa o salvam, dar o inecam in fiecare an in munti de gunoaie. Si cand nu o sa mai fie buna Vama o sa mergem catre alte locuri pe care le vom murdari, pe care vom mictiona, si unde vom construi hoteluri de trei stele inconjurate de munti de gunoaie. Si tot asa, o sa ne tragem si o pista de biciclisti. O s-o luam de la capat, fara a invata nimic din greselile noastre.

Si, ca sa inchei apoteotic, cred ca toate intrebarile noastre legate de ce a fost si de ce va fi, isi gasesc raspunsul intr-o zicala memorabila: “Omul sfinteste locul”. Propun sa meditam cu totii asupra ei.

Deci, cum va place Vama?

Asa…

Sau asa…

Influentat de o paguboasa gandire antropocentrista, omul se poarta deseori ca un despot neluminat in orice relatie cu Natura. Dupa ce, secole de-a randul, am distrus lupii si ursii, de fapt cam orice animal de prada, pe motiv ca atacau animalele domestice, am ajuns astazi la o adevarata criza ecologica.

De parca nimicirea absurda a pradatorilor nu ar fi fost de ajuns pentru mediul inconjurator, de prea multe ori omul a actionat cu o cruzime deliberata la adresa lor.
Stau tristi martori sutele de mii de vulpi, lupi, rasi si alte carnivore care au avut parte de o moarte lunga si torturanta, cu picioarele prinse in falcile de fier ale capcanelor – o inventie demonica a negurii din mintile si inimile oamenilor. In prezent, in Romania, astfel de metode barbare sunt interzise de lege. Lege de care, se stie, nu se sinchiseste nimeni pe meleagurile mioritice, astfel incat blestemul curselor de fier continua sa faca victime in fiecare an.

Un alt obicei, mult diminuat din fericire, se refera la crucificarea pe o prajina de lemn, cat mai inalta, a unei ciori sau a unui uliu nevinovat. Aceasta practica, populara la origine, are drept scop presupusa indepartare a pasarilor rapitoare, care s-ar intimida, chipurile, la vederea confratilor lor spanzurati de prajini si lasati sa moara de sete si foame…
 

Daca obiceiul de mai sus poate fi descris drept un exemplu clasic de gandire naiva populara, sadismul in stare pura este intalnit uneori in randul columbofililor romani. Desi toate pasarile rapitoare sunt ocrotite de lege, in fiecare ani sute de ulii cad victima capcanelor acestor oameni, la care pasiunea pentru porumbei intra deseori in zona patologicului. Multi dintre ulii prinsi ajung victimele furiei neghioabe a unor asemenea indivizi, care le scot ochii sau le taie degetele si aripile de vii, inainte de a-i “elibera”.
Se pare ca proverbul, tot de origine autohtona “ Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face” nu a ajuns inca la urechile unor, nu-i asa, “oameni “…

O noua isprava a norvegienilor are toate sansele de a revolutiona lumea biocarburantilor: din 2010, pe strazile din Oslo vor incepe sa circule autobuze alimentate cu biometan produs din sursa… umana. Ole Jakob Johansen, eminenta cenusie din spatele acestui proiect, a pus la punct recent un procedeu de obtinere a metanului prin fermentarea excrementelor umane recuperate din sistemul de canalizare.

O adevarata mina de aur, avand in vedere ca, fiecare din noi, prin ritualica vizita la baie, produce in fiecare an echivalentul a opt litri de motorina.

In cazul unui oras cu in jur de 1.300.000 locuitori, asta inseamna o productie anuala de 0,4 milioane de litri di carburant, suficienti pentru a alimenta 300 de autobuze pe un traseu de 100.000 km fiecare.

Evident, impactul asupra mediului este unul foarte scazut: biometanul este neutru din punctul de vedere al emisiilor de CO2, eliberand in atmosfera cu 78% mai putini nitrati si cu 98% mai putine pulberi nocive fata de combustibilul fosil.

Cum ar veni, mananci si faci plinul. Si spre deosebire de biocarburantii obisnuiti – cei obtinuti din fermentarea cerealelor -, biometanul nu afecteaza nici productia mondiala de hrana.

Dar de mirosit, o mirosi?

Asa numitele broaste testoase pieloase reprezinta, paradoxal, o specie veche, ce are o problema moderna: plasticul. Conform unui studiu intocmit pe baza rapoartelor de necropsie a peste 400 de testoase pieloase, decedate din 1885 si pana azi, o treime dintre acestea prezentau fragmente de plastic in sistemele digestive. Pe langa pungile de plastic, testoasele au ingerat si fire de guta, fragmente de baloane, linguri de unica folosinta, ambalaje si multe alte lucruri care nu ar fi avut ce sa caute in mediul lor de viata.

Binecunoscute pentru preferintele lor culinare, ce includ cu predilectie meduzele, testoasele confunda adesea pungile din apa cu hrana lor favorita. Si cum curentii mediaza intersectarea obiectelor din plastic aruncate in ocean cu traseele testoaselor, acestea din urma le consuma cu o rata ingrijoratoare. 

Dintre cele 408 broaste testoase pe care cercetatorii Universitatii Dalhousie din Halifax, Nova Scotia, le-au disecat, 138, adica 34%, contineau plastic in maruntaie. Odata cu dezvoltarea productiei de plastic, inca din anii ’50, s-a inregistrat o crestere serioasa a numarului de testoase consumatoare ale acestui material. Faptul nu este surprinzator pentru cei mai multi dintre specialisti, insa cifrele par sa alarmeze pe toata lumea. De fapt, pe toata lumea preocupata, ceea ce s-ar putea sa nu se traduca printr-un ecou de proportii, la urma urmei. Plasticul poate obtura traiectul digestiv al unei testoase, provocand sufocare, ii poate afecta digestia si poate conduce la o moarte lenta si chinuitoare a acesteia.

 

Campuri vaste de gunoi si poluanti plutesc in deriva in marile si oceanele lumii, iar Marea Neagra – de care, fie macar pentru ca se afla in “ograda” noastra ar trebui sa ne pese – nu reprezinta o exceptie. Cele mai multe animale marine migreaza anual pe distante de mii de kilometri, ceea ce sporeste masiv sansele stabilirii unui contact intre ele si poluarea de orice fel din ape. Chiar daca in Marea Neagra nu avem testoase pieloase consumatoare de meduze, cu siguranta acest lucru nu poate insemna ca asaltarea apelor cu obiecte anorganice sau cu deversari de substante nocive este mai putin distrugatoare. Iar aceasta poluare exista.

Cu alte cuvinte, atunci cand aflam despre dezastre ecologice de factura exotica sau care in aparenta nu privesc “partea noastra de lume”, este cazul sa ne gandim putin mai bine decat ne permite delasarea de moment sa o facem. Faptul ca din alte locuri de pe Pamant transpar semnale de alarma in timp ce la noi un calm sinistru planeaza asupra chestiunii ecologiste nu inseamna nicidecum ca, spre deosebire de ei, noi nu avem probleme de acest fel. Tocmai de aceea, este posibil sa ne aflam intr-o primejdie mai mare decat alte cadre naturale, pentru ca preocuparea noastra fata de chestiunile de mediu este prea mica.

Este punctul in care ratiunea umana poate si trebuie sa intervina, daca natura da semne de impotmolire. Decizii extrem de simple dar nebanuit de salvatoare, precum RECICLAEA, fie ea si neselectiva, a resturilor si o politica mai responsabila de deversare a substantelor nocive in ape pot intretine supravietuirea multor creaturi marine si conservarea mediului lor de existenta.

Dintre toate problemele ecologice pe care planeta le infrunta astazi, aceasta chiar nu este una fara rezolvare; nu totul trebuie ambalat in plastic, exista alternative, putem trai mai corect si mai curat. Momentan, suntem “doar” co-interesati. Ar trebui sa ne justificam pozitia dominanta in lantul trofic si sa gestionam situatia astfel incat sa nu ajungem la momentul in care vom fi obligati sa luam masuri. In mod imbucurator, incepand cu 11 iunie 2004, Institutului National de Cercetare Dezvoltare Marina “Grigore Antipa” Constanaa (INCDM) i-a fost incredintata custodia ariei protejate “Acvatoriul litoral marin 2 Mai – Vama Veche” de catre Agentia de Protectie a Mediului Constanta. Ca urmare, INCDM a demarat o serie de actiuni menite sa conduca la un management corespunzator al ariei protejate. Este un inceput.

Page 4 of 4«1234