Proiectul a fost gandit de arhitectul si inginerul german Werner Sobek: e vorba despre o casa inzestrata cu niste insusiri mai mult decat verzi, care definesc conceptul de triplu zero

• Este facuta din materiale reciclabile, precum sticla si otelul: zero deseuri
• Exploatarea ei genereaza emisii de carbon egale cu zero
• E complet autonoma din punct de vedere energetic, producandu-si singura energia necesara functionarii: zero consum

Pana acum, echipa lui Werner Sobek a construit sase astfel de case (toate in Germania) si are in plan o a saptea, in Franta.

In Germania s-au raspandit (ca o consecinta a crizei petrolului din 1979 ) asa-numitele case pasive, cele in care temperatura interioara e mentinuta constanta fara ajutorul unor sisteme de incalzire sau racire. Asta se realizeaza cu ajutorul unei proiectari migaloase, pe baza unor calcule sofisticate. In general, se evita ferestrele mari – prin care se pierde multa caldura iarna si intra multa caldura vara – si se folosesc straturi groase de izolant pentru pereti.

Dar, in viziunea lui Werner Sobek, traiul intr-o astfel de casa te face sa te simti de parca ai locui intr-o lada captusita cu polistiren. In contrast cu casele pasive, el si-a numit casele “active”, epitetul referindu-se mai cu seama la efectul asupra psihicului: case cu ferestre largi, cu lumina multa, case care te umplu de viata si iti invioreaza sufletul.
Iar casele lui sunt, ca aspect si conceptie constructiva, exact opusul celor pasive: au pereti subtiri si geamuri mari. Dar au in comun cu casele pasive aceeasi riguroasa proiectare, care tine seama de multe-multe detalii, astfel incat casa sa aiba impactul ambiental cel mai mic cu putinta.

Ferestrele de sticla, desi foarte mari, au trei randuri de geamuri, pentru o izolare superioara; scheletul casei e alcatuit din cadre de otel subtiri; putinul beton folosit e de un tip special, aerat prin injectarea de bule de aer, astfel incat se reduce cu 50% consumul acestui material (foarte neecologic de felul lui, din cauza cimentului, a carui fabricare presupune emisii mari de dioxid de carbon).

Si, spre deosebire de casele pasive, unde multele straturi de materiale izolante care alcatuiesc peretii sunt lipite intre ele cu adezivi deloc ecologici, facand dintr-o astfel de casa – odata dezafectata – un mare deseu toxic, asamblarea caselor triplu zero se face cu ajutorul unor bolturi din otel inoxidabil.

Aici, Werner Sobek s-a inspirat din reglementarile germane in domeniul constructiei de masini: normele prevad ca o masina trebuie sa fie reciclabila in proportie de 90%, iar arthitectul a imprumutat din industra auto conceptul asamblarii partilor componente prin suruburi si nituri.

Daca va imaginati ca asta e culmea eficientei eco, nec plus ultra in materie de constructii verzi, aflati ca se poate si mai si, limita se afla inca si mai departe: una dintre casele active construite de Werner Sobek, o casuta cu un singur nivel, e un fel de mini-uzina energetica, producand (cu ajutorul  panourilor solare si al incalzirii geotermale ) mai multa energie decat consuma, iar surplusul e virat in reteau energetica nationala.

Si cine stie cat de e verde ar mai putea deveni industria constructiilor, cat de departe vor mai fi impinse limitele proiectarii si inventiei? Sper din tot sufletul ca macar copiii nostri sa apuce vremurile cand asemenea principii vor deveni norme obligatorii in constructii.

Unii hotarasc ca, la anul, sa se lase de fumat; altii – sa-si plateasca datoriile si sa-si lichideze creditele (am si eu pe lista o hotarare de felul asta); altii – sa-si schimbe slujba cu una mai multumitoare sufleteste, sau sa petreaca mai mult timp cu familia – ma rog, fiecare cu problemele lui si cu deciziile corespunzatoare.

Dar, dat fiind ca avem, cu totii, o problema comuna si foarte mare, si anume halul in care arata locul asta in care traim – “locul” cel mare, nu cartierul, orasul sau regiunea – ma gandesc ca n-ar fi rau sa punem pe lista hotararilor de Anul Nou si unele din categoria eco – ce ziceti? Macar una.

Uite, ca sa dau un exemplu, eu am de gand sa-mi reduc drastic – da’ drastic! – consumul de pungi de plastic. M-am straduit si anul asta, cu oarecare rezultate, destul de modeste; la anu’, insa, sunt hotarata sa scap de pungile astea in proportie de cel putin 75%.

La supermarket, treaba s-a mai reglat: pungile nu mai sunt gratis, ci pe bani si esti intrebat daca vrei sau nu punga, ceea ce iti da posibilitatea sa zici ca nu;  evident, daca ti-ai adus de-acasa ceva in care sa-ti pui cumparaturile. In schimb, in piata, e de spaima; daca iei un chil de rosii, unul de ardei si altul de morcovi, te trezesti cu trei pungi de plastic, pentru ca fiecare vanzator se simte dator sa-ti puna zarzavaturile cu pricina in pungi, pe categorii. (“Noi vrem sa servim frumos clientul, doamna!”, cum mi-a zis odata un tarabagiu zelos pe care incercam din rasputeri sa-l conving ca am sacosa, nu, multumesc, chiar nu vreau punga; uite, am in ce sa pun castravetii, aici, in sacosa asta, peste ceapa. Iar el nu intelegea de ce sunt eu asa de a naibii; auzi, sa-i refuz punga, cand el sa dadea peste cap sa ma serveasca frumos!)
De fapt, ei au intentii laudabile, cei mai multi chiar doresc sa-si serveasca musterii intr-un mod (pe care il considera) civilizat. Nefericirea e ca ei nu sinchisesc foarte tare de problema poluarii cu plastic, pentru ca nu stiu foarte multe despre ea. Iar pungile astea oferite cu sutele sau cu miile pe zi, intr-o piata, nu sunt supuse nici unor taxe si nici unor interdictii.

Asta ii obliga pe cei care se sinchisesc de problema sa faca ceva, sa ia o atitudine, cat de discret.

Mie, cea mai discreta si eficienta metoda mi s-a parut, pana acum, reducerea consumului propriu de pungi, chiar cu riscul de a parea dusa cu capul bizara  in ochii vanzatorilor din piata. Nu va descurajati, insistati, pana la urma o sa inteleaga toata lumea. (Si educatia ecologica ia timp, ca si toate celelalte educatii.)

Alte hotarari… stiu si eu? Poate sa incerc sa-mi fac o mini-gradina de legume in balcon.

Anul acesta am inceput, timid, cu patru ghivece: unul cu un rasad de rosii (recolta: vreo 15 rosii mari cat aluna), altul cu ardei (recolta: 4 ardei cat nuca); unul cu capsuni (recolta: 6 capsuni) si unul in care am plantat o fasole cataratoare ciudata, dar frumoasa si comestibila (ca asta din poza – e originara de la tropice, dar s-a impamantenit si pe la noi; eu am luat seminte de la un vrej care crestea langa birtul La impinge tava – dac-asa se cheama! -  de langa Piata Sf. Gheorghe din Bucuresti ), careia nu i-a mers foarte bine, dar de la care am recoltat, totusi, un pumn de pastai (plus cateva seminte pentru la anul).

Ma gandesc ca, anul viitor, sa dau dovada de ceva mai multa indrazneala, mai ales ca intre timp am invatat – din propria experienta  – niste lectii importante, de pilda ca rosiile au nevoie de mult mai mult pamant (adica de un ghiveci mult mai mare) decat le-am dat eu anul asta, ca fasolea mea tropicala ar creste mai bine daca as semana mai putine boabe, dar le-as pune ceva mai mult pamant si oarece ingrasamant, dar, mai ales, ca gradinaritul zarzavagistic in balcon, la bloc, e, pe langa ciudat, si posibil.

Deci, cu aceste indraznete decizii de viata, am eu de gand sa pasesc in noul an. Voi?  Oricum, indiferent ce hotarari ati lua, eu va doresc un an bun, in care sa va vedeti implinite dorintele, sa va mearga treburile mai usor si mai bine si sa aveti parte de bucurii – daca nu foarte mari, macar mici si multe!

Uimire, senzatie, tulburare generala: cel care povestea descria – poate exagerand putin, ca sa ne faca sa radem – mirarea vecinilor in fata acestei bizare actiuni, oroarea si disperarea gazdei, care se gandea sa se mute in alt cartier ca sa scape de rusine… pe scurt, era un adevarat soc cultural, cu impact masiv.

Pe atunci, in Romania, pungile de plastic colorate si atragatoare nu se gaseau pe toate drumurile. Regina pietelor era “punga de 1 leu”, o sacosa din plastic foarte subtire, de proasta calitate, care adesea se rupea cand ti-era lumea mai draga si isi imprastia continutul pe trotuar, ceea ce daduse nastere si unei injuraturi specifice si pitoresti: f***-ti polimerul ma-tii!

(De ce tocmai “polimerul”? Pai, sacosa era facuta dintr-un material plastic numit polietilena, care, din punct de vedere chimic, e un polimer, dar nu era numai atat. Ca sa intelegeti contextul cultural in care se intamplau toate astea, trebuie reamintit ca unul dintre cele mai importante personaje ale universului in care traiam noi pe atunci era Elena Ceausescu, detestata de toata lumea, printre altele si pentru faptul ca era socotita o impostoare: era, chipurile, o mare chimista, – “academician doctor inginer Elena Ceausescu, savant de renume mondial”, asa suna exprimarea “oficiala”, repetata pana la greata – dar opinia curenta era ca, de fapt, n-avea habar de chimie, nici chiar de chestii mai putin pretentioase; ca era pur si simplu o inculta ajunsa “prima doamna” – pardon,“tovarasa” -, a tarii in urma unui concurs de imprejurari; pretinsa ei competenta in chimie era o uriasa minciuna, faima ei de om de stiinta era o mistificare la scara nationala, iar teza ei de doctorat si alte lucrari stiintifice erau scrise de altii – specialisti in chimie pe bune – si publicate sub numele ei. Or, care era specialitatea antipaticei pseudo-chimiste? Polimerii, vezi bine. Asa ca, de fapt, injuratura…)

Dar m-am indepartat de subiect. Scuze. M-au furat amintirile epocii de aur )

Revenind la pungi: aveam, asadar, pungile de 1 leu, dar pungile de plastic de buna calitate, rezistente, in stil occidental, colorate, cu sigle, cu sloganuri, cu poze, nu erau pe toate drumurile. Astfel incat cei care le capatau nu numai ca le refoloseau, dar, uneori, chiar le purtau cu placere, ca pe niste accesorii de moda (azi pare greu de crezut, stiu, mai ales pentru cei care n-au apucat vremurile acelea, dar asa era.)

In “State”, in schimb, lucrurile stateau cu cu totul altfel: ideile ecologiste nu erau atat de raspandite ca zi (desi nici azi nu sunt cat ar trebui, departe de asta), iar americanii nici ca se sinchiseau vreun pic sa-si reduca consumul de pungi de plastic, refolosindu-le. Le aruncau si gata. In acest context, gestul doamnei venite din Romania parea semnul unei conceptii de toata ciudatenia: cum adica, SA RECUPEREZI PUNGILE DE PLASTIC????!!!!

Au trecut de atunci doua decenii si iata ca s-a intors roata: noi vanturam acum conceptiile nepasatoare din urma cu 20 de ani, batandu-ne joc de natura cu tonele de pungi de plastic pe care le aruncam in ea, iar americanii au trecut, cat de cat – desi arunca si ei destule, n-aveti grija, ca nu-i laud mai mult decat merita – la o conceptie oleaca mai inaintata, exprimata prin glasul miilor de organizatii ecologiste si prin eforturile unor cetateni americani, cu idei mai avansate, de a reduce in mod semnificativ consumul si risipa de pungi.

Ca sa vedeti cat de mult s-au schimbat vremurile, uitati-va la acest filmulet:

Evorba exact despre reciclarea pungilor de plastic in gospodariile americane, si inca printr-o metoda elaborata, mult mai sofisticata decat simpla spalare/uscare/reumplere cu cumparaturi. (Pe scurt, doamnele din film invata sa transforme, printr-o tehnica ingenioasa, obisnuitele pungi de plastic, recuperate de te miri unde, in sacose incapatoare, solide, ca alea pe care dam noi bani ca sa le cumparam, gata facute, de la supermarketurile de la noi, care le vand drept o alternativa “eco” la pungile obisnuite, de 20 de bani – cu conditia sa nu le uitam acasa cand venim la magazin, evident).

Intre timp, la noi si la multi altii, pungile manjesc cu prezenta lor si cele mai frumoase peisaje, sunt inghitite de animale, carora le fac rau, in diferite grade, culminand cu decesul, iar in Oceanul Pacific s-a adunat si pluteste o enorma ingramadire de deseuri, in marea lor majoritate pungi si sticle de plastic – cea mai hidoasa forma de relief cu care s-a imbogatit (?!) geografia Terrei, multumita omului si civilizatiei sale: Marea Groapa de Gunoi a Pacificului, cu o suprafata de peste cinci ori mai mare decat suprafata Romaniei!

Daca mai aveti putere, dupa atata inot printre gunoaie, uitati-va si la aceasta prezentare. E drept, pungile nu se mai dau gratis la supermarket dar, la cata lume am vazut ca le cumpara, cred ca masura eco-taxei introduse in 2009 n-a adus cine stie ce imbunatatiri situatiei, pana acum. Ce putem face de acum incolo? Asta-i intrebarea.

“Nimeni nu poate face totul, dar fiecare poate face ceva.”

Vorbe tare, tare intelepte, spuse, pare-se, de Gil Scott-Heron (n. 1949), un muzician si poet american ale carui cantece si poeme compuse in ani ’60 si 70’ contin mesaje tulburatoare despre durerile lumii, despre nevoia de schimbare, despre solidaritate…

Maxima de mai sus promoveaza ideea de schimbare eficienta indusa de o actiune colectiva, de o luare de pozitie a multor indivizi cu puteri marunte, dar a caror forta sta in numarul lor. Lucru absolut valabil atunci cand e vorba despre schimbarile ce privesc impactul omului asupra mediului, desi fraza nu a fost spusa in acest context. Dar se potriveste perfect.

Brazi artificiali

• Brazii artificiali care se gasesc de cumparat la noi sunt facuti din PVC (policlorura de vinil), un material plastic obtinut din petrol; fabricarea lor implica un mare consum de energie si dispersarea in mediu a unor substante poluante toxice rau.
• Desi producatorii si comerciantii incearca sa ne bage in cap ideea ca daca ti-ai luat un astfel de brad, o sa-l ai toata viata si eventual o sa-l lasi si mostenire urmasilor, cercetarile arata ca, de fapt, acesti brazi ajung si ei la gunoi dupa cativa ani de utilizare.
• Spre deosebire de brazii naturali, cei artificiali nu sunt biodegradabili si nici nu sunt reciclati.
• Plasticul din care sunt facuti imbatraneste si el si se degradeaza, raspandind fragmente minuscule de PVC prin casa.
• Cei mai multi astfel de brazi sunt produsi in China. Brazii artificiali din China contin plumb, folosit pentru stabilizarea PVC-ului, dar care, in unele cazuri (rare, dar nefericite), poate constitui un pericol real pentru locuitorii casei, mai ales pentru copii.

Concluzie: tinand seama de materialele din care sunt facuti si de costul ambiental al transportului din China pana aici, rezulta ca brazii artificiali nu sunt nici pe departe o optiune ecologica, iar denumirea de “brad ecologic” data brazilor artificiali care se gasesc in mod obisnuit in comert este o marsava incercare de a pacali consumatorul onest.

Brazii naturali taiati

• Acestia reprezinta o resursa naturala regenerabila.
• Cata vreme creste, un brad natural absoarbe dioxid de carbon din atmosfera si produce oxigen, deci e folositor.
• Odata taiat, elibereaza inapoi in atmosfera dioxidul de carbon, pe masura ce se descompune (sau daca este ars). Daca e ars, cel putin a folosit la ceva – a dat caldura.
• Daca e lasat sa se descompuna, substantele organice din el se intorc in pamant si il imbogatesc cu nutrienti, ajutand la cresterea altor plante care vor consuma dioxid de carbon si vor produce oxigen – deci, in final, se dovedeste a fi folositor. In tarile mai inaintate din punct de vedere al protectiei mediului – sa speram ca, in curand, si la noi – exista programe de reciclare a brazilor naturali, dupa ce isi indeplinesc menirea.
• Pe cat posibil, e bine si ecologic sa cumparam un bradut adus de la o distanta cat mai mica – pentru a micsora costul ambiental al transportului – si  provenit dintr-o pepiniera sau o exploatare controlata, pentru ca acolo, pe masura ce se taie, se replanteaza, ca sa fie si la anul.

Concluzie: un brad natural taiat reprezinta o optiune mai verde decat unul artificial.

Bradul in ghiveci

Teoretic, suna perfect, dar, la o analiza mai atenta, exista cateva probleme:
• Acesti braduti, la noi, sunt, in general, scumpi (ba chiar prohibitiv de scumpi!)
• Sunt foarte pretentiosi: trebuie tinuti intr-o incapere nu prea calda, nu prea uscata, bine aerisita, nu prea aproape de soba/calorifer s.a. – pe scurt, conditiile din casele noastre (si mai ales din apartamentele de bloc) difera mult de cele in care au fost ei crescuti si nu le priesc intotdeauna. (Daca citesti un articol ca acesta  ajungi la concluzia ca, decat sa-ti iei un bradut in ghiveci, mai bine iti iei o pisica sau un caine, ca-s mai usor de crescut).  Iar daca ati dadacit toata iarna un astfel de bradut si ati reusit sa ajungeti cu el viu si nevatamat in primavara, trebuie sa va ocupati de plantat, ceea ce e usor de zis, dar nu si de facut. Pentru locuitorii oraselor mai mari, chiar poate fi o bataie de cap sa gaseasca un loc potrivit pentru a planta copacelul.
• Multi dintre bradutii in ghivece sunt adusi la noi de hat-departe – nu prea ecologic, la urma-urmei.
• Pe ici, pe colo, mai apare in peisaj si cate o firma care inchiriaza brazi in ghiveci (anul trecut erau mai multe, anul asta nu stiu ce s-a intamplat, le-o fi speriat criza) dar, pana cand ajungi sa-i dai inapoi spre a fi replantati, problemele sunt aceleasi: pretul ridicat si sensibilitatea la conditiile de interior.

Concluzie: Daca va puteti permite sa-l cumparati, sa-l pastrati 3-4 luni in conditii propice, pana vine vremea de plantat, si apoi sa-l saditi, e perfect. Dar informati-va si ganditi-va bine. Daca nu, atunci nu merita banii cheltuiti si bataia de cap, fiindca n-o sa va alegeti decat tot cu un brad uscat (si cu un ghiveci de plastic.)

Craciun fara brad

Multora nu le place deloc ideea si ii inteleg. Altii (mai ales prin strainatatea occidentala) s-au hotarat, de dragul naturii, dar si in semn de protest fata de nebunia consumerista anti-ecologica exacerbata de Craciun, sa lase deoparte bradul. In fond, darurile si afectiunea nu au neaparat nevoie de brad.

Brad artificial, dar nu din plastic

… ci din materiale reciclabile: carton, lemn, metal… de fapt, un obiect de decor in forma de brad (nu neaparat o imitatie realista, ci doar inspirat din …). M-am uitat prin cateva magazine, ca sa vad daca a aparut ceva de genul asta si pe la noi; nu-s prea multe (am vazut un bradut din metal – cu aspect de bronz – la Hornbach). Dar mai exista si solutia DIY (do-it-yourself – adica faceti-va singuri)! Serios, daca va simtiti creativi si indemanatici, e un prilej sa va aratati calitatile.  Niste sugestii inedite, poate va inspira.

Impodobiti o planta de casa

Sfatul asta l-am citit de multe ori; inca nu l-am pus in practica, dar ma gandesc serios sa o fac. In fond, traditia bradului de Craciun isi are originea tocmai in obiceiul de a aduce in casa plante verzi (dintre putinele care ramaneau verzi iarna) ca semn de speranta in reinvierea vegetatiei.

Daca nu aveti o planta destul de robusta pentru a fi “pom”, e o ocazie sa cumparati una – o s-o aveti in casa ani de zile, tot verde, vie si frumoasa, purificand aerul locuintei, aducand o farama de natura intre peretii de beton si dandu-va, o data pe an, prilejul sa va bucurati gatind-o cu globuri si beteala, fara sa va mai bateti capul cu cumpararea bradului.

Concluzie: Asta da optiune ecologica!

Iar ca incheiere la acest lung post de blog, o poveste de familie, o amintire “verde” din copilaria mea:

Ori de care ori citesc indemnul de a impodobi o planta de casa in locul unui brad taiat, imi aduc aminte de bunica. Pentru ca ea, bunica, facea asta de cand tin eu minte. Casa se afla in cartierul bucurestean Berceni, construita din caramida, cu trei camere si cu o curte de 300 de metri patrati. Un peticel de iarba, trandafiri, lalele, o cismea, o bucatarie de vara,  un cotet cu cateva gaini…altfel spus, gospodaria tipica din cartierele marginase ale capitalei, timp de decenii. La vremea aceea avea un lamai mare, splendid, care crestea intr-o lada de lemn. Vara, lamaiul traia afara, in curte; iarna, bunicii il aduceau in casa.

Pentru noi, nepotii, lamaiul era unul dintre multele lucruri extraordinare care se gaseau ori se intamplau in casa bunicilor. Faptul ca bunica nu trebuia, ca tot restul lumii, sa mearga la Aprozar ca sa cumpere lamai, ci avea la indemana un copac din care le culegea cand avea nevoie, era o minune in sine. Dupa cum tot o minune era faptul ca, spre deosebire de orice alt pom fructifer din curte si din cartier, lamaiul facea si flori si fructe in acelasi timp, asa cum fac adesea lamaii si alti “citrusi”.

Ei bine, iarna, la sfarsitul lui decembrie, cand toata lumea se agita sa faca rost de brazi, cine devenea pom de Craciun in casa bunicilor? Lamaiul. Parca il vad si acum, mare de tot, ocupand un sfert din volumul camerei, cu doua-trei siruri de beteala serpuind printre frunzele verzi si cu cateva globuri agatate ici-colo, printre lamai galbene si flori albe.
Cand casa a fost demolata, la sfarsitul anilor ’70, bunicii s-au mutat la bloc, intr-un apartament cu doua camere. Acolo, n-a mai fost loc pentru lamaiul de peste doi metri inaltime. Bunicii l-au facut cadou unor vecini care inca “nu fusesera demolati”. Dar obiceiul de a impodobi, in locul bradului, un copacel din casa, a ramas.

In anii ’80, “bradul” bunicilor era un ficus – cea mai obisnuita specie care se gasea pe vremea aceea, Ficus elastica, acela cu frunze mari, ovale si lucioase, verde inchis. Iar originalitatea si ineditul obiceiurilor bunicesti continua sa-si exercite farmecul asupra noastra, desi intre timp crescuseram mari. Cine mai avea pom de Craciun ca al lor si cine mai avea bunici ca ai nostri?

Traseul ales a avut ca punct de start parcarea din faţa Băneasa Shopping City, de unde concurenţii au intrat pe DN1 până la pasajul din dreptul aeroportului Otopeni, unde au întors până la intersecţia de la Casa Presei Libere, punctul de finish fiind, din nou, în parcarea din faţa Băneasa Shopping City.

Din 10 jurnalisti chmati in finala, au participat doar 7. Ei sutn listati mai jos impreuna cu consumul obtinut:

Damian Mihai = 4.7
Scaesteanu Razvan = 4.5
Grigorescu Bogdan = 4.6
Mirica Bogdan = 4.4
Ivascu Mihai = 4.6
Adrian Mihaltianu = 6.4
Lucian Dumitrescu = 5.1

Eco Jurnalistul  anului 2009, castigatorul excursiei in Vancouver, Canada, este: Mirica Bogdan de la Automarket.ro.

Damian Mihai 0743.142.136    sotto.ro    4
Scaesteanu Razvan 0723.157.760    Gazeta Sporturilor    3
Grigorescu Bogdan 0728.995.075    demaraj.ro    3,7
Mircea Mester 0723.600.877    automarket.ro    3,5
Bogdan Mirica 0724.508.317    automarket.ro    3,2
Victor Coltanel 0722.133.313    testcar.ro    5,3
Morcovescu Mihai 0724.255.641    auto.ro    6,2
Mihai Ivascu 0724.239.072    voom.ro    3,8
Adrian Mihaltianu 0723.284.757    drive-test.ro    4,6
Lucian Dumitrescu 0721.910.971    1001auto.ro    5,7

Saptamana viitoare vom anunta Eco Jurnalistul anului.

Cum transmiti un semnal marelui public, ca sa-l faci constient de urgenta problemei si de nevoia de a se implica? Scriind posturi de blog si articole, facand campanii de comunicare pe tema respectiva si implicandu-te activ in ceea ce sustii.

Dar iata si un “semnal” mai original: medaliile de aur, argint & bronz care vor fi decernate castigatorilor la Jocurile Olimpice de Iarna din 2010 de la Vancouver, Canada, sunt realizate din metale recuperate din DEEE, mai exact din placile cu circuite integrate!

Create de o artista – Corrine Hunt – si un designer industrial – Orner Arbel – medaliile cu forme inedite, unduitoare, vor fi produse de Monetaria Regala Canadiana si vor aminti tuturor ca acolo, in depozitele de echipamente electrice si electronice, zac o multime de materiale recuperabile si, prin urmare, valoroase.

Sursa: MNN

Discutiile pe tema asta au fost declansate de o carte scrisa de doi arhitecti din Noua Zeelanda, Robert si Brenda Vale, care i-au pus cartii si un titlu-bomba, cu mare impact emotional asupra oamenilor: Time to Eat the Dog: The Real Guide to Sustainable Living! (Sa mancam catelul: adevaratul ghid al unui trai sustenabil; asta ca sa folosesc si eu termenul asta mult vehiculat, “sustenabil”, tradus abrupt din engleza si care inca imi suna cam barbar, poate pentru ca nu e prea departe vremea cand in Romania, tributara mostenirii ei latine si francofone, se zicea “dezvoltare durabila”, nu “dezvoltare sustenabila”, ca acum. Dar schimbarea face parte, probabil, din procesul de evolutie a limbii, in contextul noilor tendinte.)

Sa revenim la pisicile noastre (si la caini, desigur). Indemnul din titlu – sa mancam cainele – nu trebuie luat chiar ad litteram, desi unii asa au facut si apoi s-au declarat socati. Titlul, chiar daca e o gluma cam macabra, e o metafora aleasa pentru a caracteriza situatia complicata creata de fenomenul intretinerii de animale de casa si alegerile dificile pe care s-ar putea sa fim nevoiti sa le facem, pentru a reduce impactul ambiental al acestui stil de viata.

Cei doi autori isi bazeaza argumentatia pe cifre. Calculele lor arata ca, in materie de costuri ambientale, a intretine un caine de marime mijlocie echivaleaza cu a face 10.000 km pe an cu un automobil Land Cruiser.

Un caine consuma, in medie, 164 kg de carne si 95 kg de cereale pe an si, pornind, de la aceste date, cei doi autori au calculat intinderea de teren necesara pentru a produce hrana necesara patrupedului cu pricina: 0,84 ha, pentru un caine de marime medie. Cifra poate ajunge la 1,1 ha cand e vorba despre un caine mare, cum e ciobanescul german, rasa atat de populara.

Dar o pisica? 0,15 ha. Si un hamster? Mult mai putin: 0,014 ha. Dar omul, ca sa facem  comparatie? Un om dintr-o tara in curs de dezvoltare – 1,8 ha, in vreme ce, pentru un om dintr-o tara dezvoltata,  cifra este un revoltator 6 (6 hectare, adica).

Bun, am inteles, a avea cainii si pisici (si orice alt animalut de casa, poate cu exceptia cazului cand va legati emotional de vreun paianjen care si-a facut plasa intr-un ungher al locuintei si incepeti sa-l considerati “pet”-ul vostru) adauga o povara, mai mica ori mai mare, celei care deja apasa asupra mediului.

Acum, sa vorbim despre solutii. A incerca sa crestem cainii si pisicile cu regimuri vegetariene nu e, clar, o solutie constructiva, dupa cum recunosc chiar autorii cartii. Alte sugestii? Robert si Brenda Vale recomanda celor preocupati de binele mediului sa se orienteze spre animale mai mici, mai “verzi”: pestisori, hamsteri, gaini sau iepuri.
Nu ezita nici sa evidentieze necesitatea unor alegeri responsabile – poate vreti sa va luati o pisica in loc de a va lua o a doua masina sau de a manca in fiecare zi carne, la fiecare dintre cele trei mese.

Poate drept cosuri de gunoi sau WC-uri publice, la cum arata majoritatea celor ramase “in picioare” prin Bucuresti. Asta in ciuda faptului ca anul trecut au rasarit in peisaj chiar si cabine dotate cu panouri solare…
Mai isteti spaniolii: in cadrul unui proiect-eco, toate vechile cabine telefonice din Madrid vor fi transformate in puncte de reincarcare pentru automobilele electrice. Avand in vedere ca ele sunt deja racordate la reteaua de electricitate si sunt amplasate in puncte strategice ale orasului, ideea nu e deloc rea.

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca primarul capitalei Spaniei a afirmat ca cei care vor utiliza acest tip de masini vor putea parca gratuit in centrul orasului si vor beneficia si de o reducere a taxelor auto cu 75%. Numai de bine…