Brazi artificiali

• Brazii artificiali care se gasesc de cumparat la noi sunt facuti din PVC (policlorura de vinil), un material plastic obtinut din petrol; fabricarea lor implica un mare consum de energie si dispersarea in mediu a unor substante poluante toxice rau.
• Desi producatorii si comerciantii incearca sa ne bage in cap ideea ca daca ti-ai luat un astfel de brad, o sa-l ai toata viata si eventual o sa-l lasi si mostenire urmasilor, cercetarile arata ca, de fapt, acesti brazi ajung si ei la gunoi dupa cativa ani de utilizare.
• Spre deosebire de brazii naturali, cei artificiali nu sunt biodegradabili si nici nu sunt reciclati.
• Plasticul din care sunt facuti imbatraneste si el si se degradeaza, raspandind fragmente minuscule de PVC prin casa.
• Cei mai multi astfel de brazi sunt produsi in China. Brazii artificiali din China contin plumb, folosit pentru stabilizarea PVC-ului, dar care, in unele cazuri (rare, dar nefericite), poate constitui un pericol real pentru locuitorii casei, mai ales pentru copii.

Concluzie: tinand seama de materialele din care sunt facuti si de costul ambiental al transportului din China pana aici, rezulta ca brazii artificiali nu sunt nici pe departe o optiune ecologica, iar denumirea de “brad ecologic” data brazilor artificiali care se gasesc in mod obisnuit in comert este o marsava incercare de a pacali consumatorul onest.

Brazii naturali taiati

• Acestia reprezinta o resursa naturala regenerabila.
• Cata vreme creste, un brad natural absoarbe dioxid de carbon din atmosfera si produce oxigen, deci e folositor.
• Odata taiat, elibereaza inapoi in atmosfera dioxidul de carbon, pe masura ce se descompune (sau daca este ars). Daca e ars, cel putin a folosit la ceva – a dat caldura.
• Daca e lasat sa se descompuna, substantele organice din el se intorc in pamant si il imbogatesc cu nutrienti, ajutand la cresterea altor plante care vor consuma dioxid de carbon si vor produce oxigen – deci, in final, se dovedeste a fi folositor. In tarile mai inaintate din punct de vedere al protectiei mediului – sa speram ca, in curand, si la noi – exista programe de reciclare a brazilor naturali, dupa ce isi indeplinesc menirea.
• Pe cat posibil, e bine si ecologic sa cumparam un bradut adus de la o distanta cat mai mica – pentru a micsora costul ambiental al transportului – si  provenit dintr-o pepiniera sau o exploatare controlata, pentru ca acolo, pe masura ce se taie, se replanteaza, ca sa fie si la anul.

Concluzie: un brad natural taiat reprezinta o optiune mai verde decat unul artificial.

Bradul in ghiveci

Teoretic, suna perfect, dar, la o analiza mai atenta, exista cateva probleme:
• Acesti braduti, la noi, sunt, in general, scumpi (ba chiar prohibitiv de scumpi!)
• Sunt foarte pretentiosi: trebuie tinuti intr-o incapere nu prea calda, nu prea uscata, bine aerisita, nu prea aproape de soba/calorifer s.a. – pe scurt, conditiile din casele noastre (si mai ales din apartamentele de bloc) difera mult de cele in care au fost ei crescuti si nu le priesc intotdeauna. (Daca citesti un articol ca acesta  ajungi la concluzia ca, decat sa-ti iei un bradut in ghiveci, mai bine iti iei o pisica sau un caine, ca-s mai usor de crescut).  Iar daca ati dadacit toata iarna un astfel de bradut si ati reusit sa ajungeti cu el viu si nevatamat in primavara, trebuie sa va ocupati de plantat, ceea ce e usor de zis, dar nu si de facut. Pentru locuitorii oraselor mai mari, chiar poate fi o bataie de cap sa gaseasca un loc potrivit pentru a planta copacelul.
• Multi dintre bradutii in ghivece sunt adusi la noi de hat-departe – nu prea ecologic, la urma-urmei.
• Pe ici, pe colo, mai apare in peisaj si cate o firma care inchiriaza brazi in ghiveci (anul trecut erau mai multe, anul asta nu stiu ce s-a intamplat, le-o fi speriat criza) dar, pana cand ajungi sa-i dai inapoi spre a fi replantati, problemele sunt aceleasi: pretul ridicat si sensibilitatea la conditiile de interior.

Concluzie: Daca va puteti permite sa-l cumparati, sa-l pastrati 3-4 luni in conditii propice, pana vine vremea de plantat, si apoi sa-l saditi, e perfect. Dar informati-va si ganditi-va bine. Daca nu, atunci nu merita banii cheltuiti si bataia de cap, fiindca n-o sa va alegeti decat tot cu un brad uscat (si cu un ghiveci de plastic.)

Craciun fara brad

Multora nu le place deloc ideea si ii inteleg. Altii (mai ales prin strainatatea occidentala) s-au hotarat, de dragul naturii, dar si in semn de protest fata de nebunia consumerista anti-ecologica exacerbata de Craciun, sa lase deoparte bradul. In fond, darurile si afectiunea nu au neaparat nevoie de brad.

Brad artificial, dar nu din plastic

… ci din materiale reciclabile: carton, lemn, metal… de fapt, un obiect de decor in forma de brad (nu neaparat o imitatie realista, ci doar inspirat din …). M-am uitat prin cateva magazine, ca sa vad daca a aparut ceva de genul asta si pe la noi; nu-s prea multe (am vazut un bradut din metal – cu aspect de bronz – la Hornbach). Dar mai exista si solutia DIY (do-it-yourself – adica faceti-va singuri)! Serios, daca va simtiti creativi si indemanatici, e un prilej sa va aratati calitatile.  Niste sugestii inedite, poate va inspira.

Impodobiti o planta de casa

Sfatul asta l-am citit de multe ori; inca nu l-am pus in practica, dar ma gandesc serios sa o fac. In fond, traditia bradului de Craciun isi are originea tocmai in obiceiul de a aduce in casa plante verzi (dintre putinele care ramaneau verzi iarna) ca semn de speranta in reinvierea vegetatiei.

Daca nu aveti o planta destul de robusta pentru a fi “pom”, e o ocazie sa cumparati una – o s-o aveti in casa ani de zile, tot verde, vie si frumoasa, purificand aerul locuintei, aducand o farama de natura intre peretii de beton si dandu-va, o data pe an, prilejul sa va bucurati gatind-o cu globuri si beteala, fara sa va mai bateti capul cu cumpararea bradului.

Concluzie: Asta da optiune ecologica!

Iar ca incheiere la acest lung post de blog, o poveste de familie, o amintire “verde” din copilaria mea:

Ori de care ori citesc indemnul de a impodobi o planta de casa in locul unui brad taiat, imi aduc aminte de bunica. Pentru ca ea, bunica, facea asta de cand tin eu minte. Casa se afla in cartierul bucurestean Berceni, construita din caramida, cu trei camere si cu o curte de 300 de metri patrati. Un peticel de iarba, trandafiri, lalele, o cismea, o bucatarie de vara,  un cotet cu cateva gaini…altfel spus, gospodaria tipica din cartierele marginase ale capitalei, timp de decenii. La vremea aceea avea un lamai mare, splendid, care crestea intr-o lada de lemn. Vara, lamaiul traia afara, in curte; iarna, bunicii il aduceau in casa.

Pentru noi, nepotii, lamaiul era unul dintre multele lucruri extraordinare care se gaseau ori se intamplau in casa bunicilor. Faptul ca bunica nu trebuia, ca tot restul lumii, sa mearga la Aprozar ca sa cumpere lamai, ci avea la indemana un copac din care le culegea cand avea nevoie, era o minune in sine. Dupa cum tot o minune era faptul ca, spre deosebire de orice alt pom fructifer din curte si din cartier, lamaiul facea si flori si fructe in acelasi timp, asa cum fac adesea lamaii si alti “citrusi”.

Ei bine, iarna, la sfarsitul lui decembrie, cand toata lumea se agita sa faca rost de brazi, cine devenea pom de Craciun in casa bunicilor? Lamaiul. Parca il vad si acum, mare de tot, ocupand un sfert din volumul camerei, cu doua-trei siruri de beteala serpuind printre frunzele verzi si cu cateva globuri agatate ici-colo, printre lamai galbene si flori albe.
Cand casa a fost demolata, la sfarsitul anilor ’70, bunicii s-au mutat la bloc, intr-un apartament cu doua camere. Acolo, n-a mai fost loc pentru lamaiul de peste doi metri inaltime. Bunicii l-au facut cadou unor vecini care inca “nu fusesera demolati”. Dar obiceiul de a impodobi, in locul bradului, un copacel din casa, a ramas.

In anii ’80, “bradul” bunicilor era un ficus – cea mai obisnuita specie care se gasea pe vremea aceea, Ficus elastica, acela cu frunze mari, ovale si lucioase, verde inchis. Iar originalitatea si ineditul obiceiurilor bunicesti continua sa-si exercite farmecul asupra noastra, desi intre timp crescuseram mari. Cine mai avea pom de Craciun ca al lor si cine mai avea bunici ca ai nostri?

Dar sa revenim la povestea mea.Ramasesem la durerea resimtita cand mi-au taiat trunchiul. Durerea a disparut repede odata cu zumzetul barbar al drujbei care mi-a retezat trunchiul… In cadere mi-a parut rau ca am zdrobit alti copacei mai tineri care se straduiau si ei sa traiasca, sa produca oxigen pentru oamenii care, am uitat sa va zic, cica sunt cea mai inteligenta specie, dar nu-s’ cum de reusesc sa produca numai substante otravitoare care-i omoara si pe ei incetul cu incetul…Am fost un stejar frumos, aveam cam 90 de ani omenesti. Oamenii sensibili sunt din ce in ce mai putini, dupa cum constat cu tristete.

- Ei bine, simt ca oamenii sensibili m-au iubit…Ce? Inca mai credeti ca noi copacii suntem plante, iar plantele nu simt dragostea si emotiile? Au existat si oameni care m-au iubit, m-au pictat, m-au fotografiat, s-au sarutat sub coroana mea, s-au odihnit sub umbra mea, copii se jucau in jurul meu…Acum toate acestea s-au sfarsit…din nefericire cresteam intr-o padure din apropierea unui mare oras al Romaniei…Intr-o buna zi, in padure a oprit o masina mare, urata si puturoasa, voi oamenii o numiti “Jeep”. Din ea au coborat mai multi oameni. Ati ghicit! Nu erau dintre aceia buni si sensibili.

Aveau priviri lacome in ochii ingropati in grasime. Unul dintre ei, cel mai gras era foarte slugarnic fata de altul, mai slab si cu figura dura de imbogatit. Noi copacii auzim totul, frunzele si vantul mi-au adus franturi din vorbele lor:
“-Da, dom senator, cum sa nu…Se face, Da-o mortii ei da padure…Pai nu sunt io primar aicea? -Ma cunoaste fraerii astia inca de pe vreme lu’ Ceasca. Ma stie toti da frica ca eram ciripitor acolo sus, dracu’ il lua daca misca vreunu’ in front…Azi, sa mor io, ma scuzati, E si mai usor, ca nu mai e nici controale, Nici dracu’, nimic…Aia de la Directia Silvica imi mananca toti din palma, nu-i problema cu aia… Din cand in cand mai se trezeste  niste amarati din aia de la Ministeru’ Mediului sa ne sufle’n ciorba, dar atunci va dau eu telefon si va ocupati dumneavoastra da?

-Da. Aia e treaba mea…Tu vezi, in doua luni, din pamant din iarba verde sa te misti repede, ti-am dat toate autorizatiile. Tot. Vezi ce faci, sa zboare padurea asta de aici. In locul ei am sa fac un cartier de vile cu piscine, frumos, ca in Occident. Aici o sa imi fac si eu vila, ca de, o sa stea langa mine toti smecherii: ministri, judecatori, sefi de vama, sefi din politie, armata si politie, ceva fotbalisti, niste curve bogate care s-au retras, niste cantareti…Ce dracu ma…numai lume buna… O sa fie frumos, ai sa vezi, cartier de lux, O sa inchiriez si la ambasade…”

Asa au vorbit… Si asa a fost…
Acum nu mai sunt copac. Economia asta de piata din Romania a decis sa ma trimita in strainatate la o fabrica de mobila…cica am lemn valoros pe care sa-l faca dulapuri si paturi. Ce ciudat! Am asa o presimtire ca mobila cioplita din trupul meu va ajunge tot in casele ridicate chiar pe locul unde aveam odata radacini.
Se poate si mai rau, spre exemplu langa mine cresteau niste artari, ulmi, plopi, salcami.Astia saracii au mers direct la hartie… Ziare au facut din ei ! Stiti, noi copacii mai comunicam intre noi si dupa moarte…Saracii ce soarta au avut… Dintr-unul au facut numai ziare cu tot felul de amanunte inutile despre vedete de carton, manelisti, fotbalisti, stiri de groaza, si divorturi faimoase. Daca oamenilor le place…Asta-i scuza la moda acum!

Daca in schimb nu va place ca padurea din care am facut parte sa aiba o asemenea soarta, si daca mai vreti sa stam langa orase sa va inghitim toate otravurile si poluantii, pentru a va da in schimb oxigen, daca vreti sa mai atragem ploaia, daca vreti sa mai oprim inundatiile cu trunchiurile si radacinile noastre, daca vreti sa va ferim de alunecarile de teren mentinand cu aceleasi radacini Pamantul care parca nu va mai suporta si vrea sa va inghita, atunci, oameni buni actionati!

-Nu mai zaceti in fotolii, sa va vaitati ca mafia a cuprins Romania, iar voua va e frica sau lene sa actionati…Salvati-ne, ca sa va putem salva la randul nostru! Va salvam, de fapt, de raul facut de voi, de stilul vostru bolnav de viata…

Daca ai inteles postul meu, du-te saptamana asta si planteaza un copac, o faci pentru copilul tau care nu merita sa cresca inspirand noxele orasului… Copacii inca vor sa traiasca printre noi chiar daca omenirea, ca specie, nu mai merita de multa vreme compania lor!

In anul 1878, Madagascar era inca o terra incognita, un taram necunoscut in care flora si fauna reprezenta ceva inedit pentru orice strain. Atunci ajungea in Europa o poveste fascinanta: povestea copacului mancator de oameni.

Reputatul explorator german Carl Liche, pleca pentru prima data in explorarea misterioasei insule, alaturi de un grup de ghizi din tribul Mkodo. Povestea sa pare cu atat mai ciudata cu cat Liche a fost recunoscut pentru seriozitatea sa si pentru acuratetea cu care si-a notat toate experientele. Germanul a afirmat atunci ca grupul pe care il conducea a intalnit un copac asemanator cu un ananas, inalt de circa 2,5 metri, cu crengi asemenea unor tentacule. Una dintre femeile din tribul Mkodo s-a apropiat si a gustat din seva care parea sa se prelinga dintre ramurile neobisnuitului copac. Intr-o clipa, aceasta a prins viata, iar crengile sale au cuprins, asemenea unor serpi, femeia care intrase parca in transa. Indigenii au fugit speriati, fiind urmati la scurt timp de exploratorul german. A doua zi, o noua expeditie a ajuns in acelasi loc. Liche noteaza ca alaturi de copac zacea craniul alb al femeii. Parea ca fusese devorata cu totul.

Povesti asemanatoare au venit si din America de Sud, acolo unde copacul era numit de bastinasi Ya-Te-Veo. Ideea a fost preluata in carti si publicatii de specialitate desi, pana acum, nici un astfel de copac nu a fost descoperit. Oamenii de stiinta cred insa ca el poate exista.

Plantele carnivore exista de milioane de ani. Se pare ca in lipsa unei surse curente de apa din care sa isi extraga nutrientii, ele au dezvoltat o alta capacitate, aceea de a-si lua substantele vitale dintr-o alta sursa, animalele. Pana in prezent nu au fost descoperite decat plante carnivore ce se hranesc cu insecte si animale de mici dimensiuni, dar e posibil ca acestea sa fi avut un corespondent urias, capabil sa devoreze oameni? Poate ca nu vom sti niciodata. Este cert insa ca mitul unui asemenea copac mancator de oameni a fost in masura sa ingrozeasca generatii intregi. Nu e de mirare ca el supravietuieste chiar si astazi.