9 April 2009

Mantuirea de plastic

De cateva saptamani, in locuri publice foarte traficate din Bucuresti – intrarea in Parcul Cismigiu, Parcul Tineretului, in pasajul de Universitate etc. – au aparut niste… nici nu am cuvinte prin care sa le identific… “opere de arta” sa le zic – sculpturi abstracte realizate din deseuri de plastic&cauciuc. Ideea este veche si a fost folosita pana acum cu mult succes prin mai toata lumea occidentala. Mai demult, cu ani buni in urma, un prieten de-al meu scria un editorial pe aceast concept aplicat pentru prima oara in Romania – Mantuirea de tinichea – in care elogia mastodontii de fier din Calarasi, monumente publice faurite dintr-o fosta platforma industriala. Recent, am aflat ca tocmai calarasenii, cei mai multi dintre ei, au privit cu scarba acest demers… iar lucrurile stau fix in acelasi mod acum in Bucuresti. Lucrarile cu pricina sunt dizgratioase, sunt hidoase – arata foarte cheap si total inestetic. Trec zilnic prin pasajul de la Universitate, si de cele mai multe ori, singurele vorbe pe care le aud vizavi de gramada de plastic sunt “Ce naiba e porcaria asta?”, apoi oamenii se mai uita un pic, pricep, exclama un doct si atoatestiutor “Ah!” si pleaca mai departe.

Daca cei care au aprobat acest proiect au vrut sa socheze opinia publica, au reusit, desi cred ca puteau face asta mult mai eficient. De pilda, prin plantarea unor imense tomberone arhiumplute cu materiale neprietenoase cu ecologia. Cu toate acestea, ma intreb care este finalitatea acestui demers? In Calarasi, urate-frumoase, cum or fi, sculpturile de fier plamadite din uriasul cadavru metalic al combinatului SIDERCA aveau totusi un veritabil substrat artistic. Exista si o estetica a uratului, iar intre o lucrare care sa se incadreze aici si un morman de jeg si gunoaie este o diferenta subtila pe care numai un artist o poate realiza. In Bucuresti, aceasta lipseste cu desavarsire, iar in ceea ce priveste sensibilizarea poporului privitor – eu unul ii dau sanse 0! S-au cheltuit niste bani pentru producerea, impantarea si promovarea acestui proiect. Cred ca puteau fi folositi mult mai eficient, printr-o campanie mai coerenta sau agresiva sau macar prin plantarea unor copacei.

Apropo de asta, in acest an un anumit trust de presa a lansat Cod Verde – toate produsele media de print ale trustului cu pricina umbla cu cioara vopsita in verde si abordeaza lunar o tematica ecologista. Initiativa este foarte frumoasa, insa demersul e putin ipocrit. Printre actiunile concrete pe care grupul le promoveaza este si plantarea de copacei. Stiti voi, genul acela de actiune – strangerea de vedete si vedetute + o mica armata de voluntari, plecarea spre o padure, declaratii la cald, tricouri branduite, glume cu piaristele, un mic interviu de umflat muschii verzi pe la tv si in presa. Din nou, o actiune foarte frumoasa. Insa, insumand toata hartia pe care grupul cu pricina o consuma intr-un an de zile pe toate produsele sale de presa scrisa, transformata in numar de copaci taiati, stiti cat inseamna din aceasta copaceii pe care-i planteaza ei? Undeva pe la 0,0001 la suta! :D Ar trebui sa nu mai intreprinda deloc asemenea actiuni? Oh, nu – ideal ar fi sa le produca zilnic. Insa, un pic de modestie si onestitate ar da dimensiunea adevarata a lucrurilor – daca le-ar pasa cu adevarat, ar inchide toata sandramaua de print si si-ar muta toate produsele pe internet. Desigur nu o fac pentru ca este un business, iar afacerile au fost intotdeauna mai presus de idealurile eco – iar asta nu numai la noi, ci mai ales in marile tari industrializate din Vestul Europei, Asia si America. Marea provocare pe care cred ca o au de rezolvat campaniile de responsabilitate sociala corporatista se circumscrie tot mantuirii de plastic – cum sa faci un business bun, fiind eco? Deocamdata, raspunsul este undeva in ceturi, lasandu-se asteptat.

Absurdul razboi al bordurilor a reinceput in forta in Bucuresti. Fortele portocalii-fosforescente de gogi si costei au luat cu asalt Calea 13 Septembrie si s-au pus cu adanc si muncitoresc aplomb pe treaba. O intreaga armata – 40, 50 de oameni – impletiti mental in aceeasi dulce textura a muncii: 3 lucreaza si 7 se uita. Ii vad insirati ca niste meschine statui de piatra, cercopiteci decerebrati aterizati pe strada mea de pe o planeta stranie, in fiecare dimineata cand plec spre birou. Au schimbat nenorocitele alea de borduri de 4 ori in ultimii 3 ani. Iar acum, printr-o decizie la fel de absurda a primarului care este, au atacat hulpav si ultimul pertic de verdeata pe care-l aveam in fata blocurilor, intre trotuar si strada.

Nu era mult, nu era nici macar cultivat cu floricele colorate sau monotone, dar era acolo – un petic de verdeata, de iarba si papadie, un homunculus verde care spargea monotonia ingrozitoare a strazii cenusii… Moare rapus de lopetile gogilor portocalii, dandu-si obstescul sfarsit pentru o cauza nobila: pamantul ramat va fi acoperit cu beton, iar noua amenajare va servi catorva locuri de parcare. Asta sa fie cea mai buna rezolvare pentru spinoasa problema auto? Sa omoram si ultimul petic verde din Bucuresti?

Aberanta masura vine din aceeasi logica de plumb a celor care au aprobat concertul Madonnei si Depeche Mode in parcul de la Izvor, care au taiat zeci de copaci si au muscat hulpav din spatiul verde pentru a face loc motoarelor care se invart precum c…iele in caldare, vara de vara, la Bucuresti City Challenge.

Am si eu o propunere pentru iluminatii cu un singur neuron din administratia publica care propun sau aproba asemenea proiecte: actualul Otopeni e cam mic si demodat, nu?, deci hai sa turnam un maldar de ciment peste Cismigiu si sa-l facem aeroport! Si Parcul Tineretului e cam inutil si mare. O gara, ceva, baieti?