Nu mi-am dorit niciodata ca una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am sa fie aceea a unei fiare ucigase care ma alearga furios prin padure pentru a ma prinde si, foarte probabil, a ma omori. Pe de alta parte, daca este sa-i dau crezare lui Freud, asta este un lucru bun. De obicei, oamenii au tendinta de a-si ascunde sub presul mintii chestiile care nu le convin, izoland undeva in subconstient amintirile neplacute, de unde, in timp, acestea rabufnesc sub alte forme – depresii, manii, boli psiho etc.

S-a intamplat in urma cu 8 ani de zile. Aveam 21 de ani, era 1 mai, era o dupa amiaza superba, cu mult soare si cer senin, tocmai sosisem cu prietena mea de atunci la Sinaia. Intrucat ne luasem o minivacanta si eram pusi pe fapte mari, dupa ce am mancat la pranz, am hotarat sa facem o mica plimbare pentru a ne pune muschii in miscare si a fi in forma in zilele urmatoare, cand urma sa « atacam » Piatra Arsa, Crucea, Jepii Mici etc. Am pornit de la Palatul Peles spre Stana Regala. As jigni montaniarzii daca as numi acest drum un traseu. In fapt, este o poteca pietruita, cu bari de sustinere, de fier, vopsite verde, fosta promenada a Familiei Regale, inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial. Pe acest vechi drum, care curge in serpentine prin padure, te intalnesti foarte des cu grupuri de copii, cu batrani, cu tineri care coboara de la cota 2.000. De altfel, chiar in acea dupa amiaza ne-am intalnit cu 3 sau 4 grupuri de scolari si prescolari si cu numerosi alti oameni.

Daca mergi in pas vioi, nu ai cum sa faci mai mult de 30 de minute, cel mult 45 pana la Stana Regala. Nu am facut un tur de forta, ne-am mai oprit, am mai facut poze, am cules flori… Pe la 4 fara ceva dupa amiaza, mai aveam foarte putin si ajungeam la Stana, deja se vedea luminisul de sus, unde se termina muntele si padurea si incepea imensa poiana. La un momentdat prietena mea a ramas inmarmurita, cu privirea fixa, undeva sus, inspre luminis. Eu nu am inteles ce se intampla, continuam sa vorbesc, apoi am cercetat padurea si am vazut. Privind ghemul de blana, care se itea undeva sus de tot, chiar unde inceta negura padurii, primul lucru care mi-a venit in cap a fost ceva de genul: «Wooow! Ce caine mare!». Apoi, animalul, care atunci cand l-am zarit urca muntele, fiind pozitionat complet cu spatele fata de noi, si-a intors incet capul si ne-a privit. Era un urs.

In primele momente, eu unul mi-am pastrat sangele rece si nu m-am panicat deloc. Stiam ca in padurile din Romania sunt ursi, insa le asociam prezenta cu muntii izolati, cu padurile prin care omul nu are ce cauta, in niciun caz NU la Sinaia, NU pe un drum arhiplin de grupuri de copii si tineri. Fusesem la Sinaia de zeci de ori si aproape de fiecare data facusem acest drum si traseele montane de acolo – nu auzisem pe nimeni, niciodata vorbind despre intalnirea cu ursul. In vreme ce priveam acel urs, i-am spus prietenei mele sa stam calmi, nemiscati. Eram totusi la o distanta considerabila de urs, daca nu ne miscam, nici nu avea cum sa ne observe, dupa o vreme, el isi va vedea de drumul lui si noi de al nostru, ii ziceam eu ei, in soapta. Happy end! Numai ca nu a fost asa.

Read the rest of this entry »