Uimire, senzatie, tulburare generala: cel care povestea descria – poate exagerand putin, ca sa ne faca sa radem – mirarea vecinilor in fata acestei bizare actiuni, oroarea si disperarea gazdei, care se gandea sa se mute in alt cartier ca sa scape de rusine… pe scurt, era un adevarat soc cultural, cu impact masiv.

Pe atunci, in Romania, pungile de plastic colorate si atragatoare nu se gaseau pe toate drumurile. Regina pietelor era “punga de 1 leu”, o sacosa din plastic foarte subtire, de proasta calitate, care adesea se rupea cand ti-era lumea mai draga si isi imprastia continutul pe trotuar, ceea ce daduse nastere si unei injuraturi specifice si pitoresti: f***-ti polimerul ma-tii!

(De ce tocmai “polimerul”? Pai, sacosa era facuta dintr-un material plastic numit polietilena, care, din punct de vedere chimic, e un polimer, dar nu era numai atat. Ca sa intelegeti contextul cultural in care se intamplau toate astea, trebuie reamintit ca unul dintre cele mai importante personaje ale universului in care traiam noi pe atunci era Elena Ceausescu, detestata de toata lumea, printre altele si pentru faptul ca era socotita o impostoare: era, chipurile, o mare chimista, – “academician doctor inginer Elena Ceausescu, savant de renume mondial”, asa suna exprimarea “oficiala”, repetata pana la greata – dar opinia curenta era ca, de fapt, n-avea habar de chimie, nici chiar de chestii mai putin pretentioase; ca era pur si simplu o inculta ajunsa “prima doamna” – pardon,“tovarasa” -, a tarii in urma unui concurs de imprejurari; pretinsa ei competenta in chimie era o uriasa minciuna, faima ei de om de stiinta era o mistificare la scara nationala, iar teza ei de doctorat si alte lucrari stiintifice erau scrise de altii – specialisti in chimie pe bune – si publicate sub numele ei. Or, care era specialitatea antipaticei pseudo-chimiste? Polimerii, vezi bine. Asa ca, de fapt, injuratura…)

Dar m-am indepartat de subiect. Scuze. M-au furat amintirile epocii de aur )

Revenind la pungi: aveam, asadar, pungile de 1 leu, dar pungile de plastic de buna calitate, rezistente, in stil occidental, colorate, cu sigle, cu sloganuri, cu poze, nu erau pe toate drumurile. Astfel incat cei care le capatau nu numai ca le refoloseau, dar, uneori, chiar le purtau cu placere, ca pe niste accesorii de moda (azi pare greu de crezut, stiu, mai ales pentru cei care n-au apucat vremurile acelea, dar asa era.)

In “State”, in schimb, lucrurile stateau cu cu totul altfel: ideile ecologiste nu erau atat de raspandite ca zi (desi nici azi nu sunt cat ar trebui, departe de asta), iar americanii nici ca se sinchiseau vreun pic sa-si reduca consumul de pungi de plastic, refolosindu-le. Le aruncau si gata. In acest context, gestul doamnei venite din Romania parea semnul unei conceptii de toata ciudatenia: cum adica, SA RECUPEREZI PUNGILE DE PLASTIC????!!!!

Au trecut de atunci doua decenii si iata ca s-a intors roata: noi vanturam acum conceptiile nepasatoare din urma cu 20 de ani, batandu-ne joc de natura cu tonele de pungi de plastic pe care le aruncam in ea, iar americanii au trecut, cat de cat – desi arunca si ei destule, n-aveti grija, ca nu-i laud mai mult decat merita – la o conceptie oleaca mai inaintata, exprimata prin glasul miilor de organizatii ecologiste si prin eforturile unor cetateni americani, cu idei mai avansate, de a reduce in mod semnificativ consumul si risipa de pungi.

Ca sa vedeti cat de mult s-au schimbat vremurile, uitati-va la acest filmulet:

Evorba exact despre reciclarea pungilor de plastic in gospodariile americane, si inca printr-o metoda elaborata, mult mai sofisticata decat simpla spalare/uscare/reumplere cu cumparaturi. (Pe scurt, doamnele din film invata sa transforme, printr-o tehnica ingenioasa, obisnuitele pungi de plastic, recuperate de te miri unde, in sacose incapatoare, solide, ca alea pe care dam noi bani ca sa le cumparam, gata facute, de la supermarketurile de la noi, care le vand drept o alternativa “eco” la pungile obisnuite, de 20 de bani – cu conditia sa nu le uitam acasa cand venim la magazin, evident).

Intre timp, la noi si la multi altii, pungile manjesc cu prezenta lor si cele mai frumoase peisaje, sunt inghitite de animale, carora le fac rau, in diferite grade, culminand cu decesul, iar in Oceanul Pacific s-a adunat si pluteste o enorma ingramadire de deseuri, in marea lor majoritate pungi si sticle de plastic – cea mai hidoasa forma de relief cu care s-a imbogatit (?!) geografia Terrei, multumita omului si civilizatiei sale: Marea Groapa de Gunoi a Pacificului, cu o suprafata de peste cinci ori mai mare decat suprafata Romaniei!

Daca mai aveti putere, dupa atata inot printre gunoaie, uitati-va si la aceasta prezentare. E drept, pungile nu se mai dau gratis la supermarket dar, la cata lume am vazut ca le cumpara, cred ca masura eco-taxei introduse in 2009 n-a adus cine stie ce imbunatatiri situatiei, pana acum. Ce putem face de acum incolo? Asta-i intrebarea.

“Nimeni nu poate face totul, dar fiecare poate face ceva.”

Vorbe tare, tare intelepte, spuse, pare-se, de Gil Scott-Heron (n. 1949), un muzician si poet american ale carui cantece si poeme compuse in ani ’60 si 70’ contin mesaje tulburatoare despre durerile lumii, despre nevoia de schimbare, despre solidaritate…

Maxima de mai sus promoveaza ideea de schimbare eficienta indusa de o actiune colectiva, de o luare de pozitie a multor indivizi cu puteri marunte, dar a caror forta sta in numarul lor. Lucru absolut valabil atunci cand e vorba despre schimbarile ce privesc impactul omului asupra mediului, desi fraza nu a fost spusa in acest context. Dar se potriveste perfect.