“Nu exista cale de scapare sau speranta. Marele Recif de Corali va disparea in urmatorii 20 de ani. Va fi primul ecosistem al lumii care va intra in colaps. Vorbesc nu doar in numele meu, ci in asentimentul experitizei tuturor cercetatorilor recifului de corali si al fiecarei organizatii de cercetare. Am vorbit cu toti. Este realitatea”, a declarat omul de stiinta.

Dupa o functionare viabila de-a lungul a 250 milioane de ani, tulburarile din sistemele biologice si comunicationale ale recifurilor de corali au fost identificate ca reprezentand cauzele principale ale deteriorarii coralilor si ale destramarii ecosistemelor recifale din toata lumea.

Recifurile de corali alcatuiesc cea mai mare structura unitara din lume formata din organisme vii, Marea Bariera de Corali a Australiei fiind vizibila din spatiul cosmic. Reciful este compus din peste 2 900 de recifuri individuale si 900 de insule, care se intind pe o distanta de aproximativ 3 000 de kilometri si acopera o suprafata de 344 000 kilometri patrati.

Cercetarile intense din ultima perioada ajuta la explicarea motivului pentru care recifurile de corali din toata lumea se prabusesc si, mai ales, la gasirea unor solutii pentru supravietuirea lor. Problemele pe care le infrunta recifurile sunt uriase si in plina crestere. Ele sunt presate de schimbari la nivelul temperaturilor oceanice, de poluare, de pescuitul excesiv, de sedimentari, de aciditate, de oxidari si boli. Si daca, separat, niciuna dintre aceste probleme nu ar putea decima Marea Bariera de Corali, suma lor este de natura sa o faca. Unii cercetatori estimeaza ca aproximativ 20% din recifurile de corali ale lumii sunt deja moarte si alte 24 de procente sunt grav amenintate. Asistam la un inceput al sfarsitului?

Si totusi…situatia chiar este grava. Consecintele topirii unor cantitati prea mari de gheata pot fi catastrofale pentru planeta, pentru ecosisteme si pentru oameni. 

Putini dintre noi stim ca ghetarii joaca si nefericitul rol de barometre ale incalzirii globale. Imaginile captate cu ajutorul satelitilor, dramatice, dar de o frumusete trista, le ofera oamenilor de stiinta o masura corecta a schimbarilor prin care trece planeta noastra. Ghetarii sunt considerati a fi unul dintre cei mai demni de luat in seama indicatori ai schimbarii climatului, iar cea mai potrivita perspectiva este cea din spatiu.

Intinderile inghetate se formeaza odata cu acumularea unor cantitati impresionante de zapada, care se aduna in cateva sute de ani. Cercetatorul NASA, Dorothy Hall declara: “Ghetarii care au tendinta de a fi buni indicatori ai schimbarii climatului, sunt cei care se formeaza pe pamant. Acestia raspund direct la influentele de temperatura si la cantitatile de zapada care cad anual”. Hall s-a folosit de imaginile captate de sateliti pentru a monitoriza schimbarile acestui tip de ghetari in Europa, Islanda si Alaska. Tendinta este  de a se extinde in anumite directii sau de a stationa in altele. Cu ajutorul satelitilor, cercetarii au putut masura ritmul de crestere sau descrestere al acestora. Pe masura ce ghetarii isi intind marginile, se subtiaza catre centru. De altfel, cercetatorii au ajuns la concluzia ca acestia incepe sa piarda din masa.

Nu exista indoiala in ceea ce priveste faptul ca ghetarii lumii se topesc precum o uriasa inghetata, iar acest lucru nu face decat sa confirme un lucru: ne incalzim!
Un expert american din cadrul NASA Earth Observatory declara: “Cercetatorii, in general, sunt de acord asupra faptului ca incalzirea cu care se confrunta in prezent planeta poate fi generata de schimbarile ciclice, dar naturale, ale climatului Pamantului. Este foarte posibil ca efectele acestui ciclu natural sa fie potentate de catre rezultatele arderii la scara larga a combustibililor fosili, inca de la inceputul revolutiei industriale”.

Ultima incalzire globala a avut loc in urma cu 120 000 de ani. Atunci, gheata topita a ridicat considerabil nivelul marilor si oceanelor. Daca in prezent ne-am confrunta cu o situatie asemanatoare, majoritatea comunitatilor aflate pe coastele maritime sau oceanice ar fi devastate.

Oamenii, impreuna, formeaza o putere. O putere care de multe ori ne face sa credem, in mod fals de altfel, ca putem controla tot. Natura pe care o numim aproape ironic cateodata “mama” (ironia consta in faptul ca ne putem foarte usor auto-acuza de matricid), este cea care ne serveste din cand in cand (in ultima vreme din ce in ce mai des) o bine meritata lectie menita sa ne invete care ne este locul. Deci iata, ne confruntam cu o schimbare ciclica a climatului planetei si ne pregatim cu infrigurare pentru momentul 2012, cand vom infrunta o alta schimbare radicala, in premiera absoluta pentru oamenii moderni: inversarea polilor.

Revenind la natura, schimbare naturala au ba, nu putem sa refuzam acceptarea unui adevar care sa desfasoara zilnic sub ochii nostri: poluam! Poluam pe toata durata vietii si suntem poluati in fiecare zi. Nu este de mirare ca ne-am obisnuit in acest mediu toxic pe care l-am transformat in “aerul” nostru.

Una peste alta, daca nu putem impiedica accesele de nebunie periodica a naturii, am putea sa nu fim noi cei care ii ofera franghia. In schimb, sunt binevenite niste “sedinte de terapie” gratuite si o lista de “medicamente” din partea casei.

Ce facem intre timp? Cum sederea in expectativa nu e o solutie constructiva, ne trebuie niste rezolvari pe termen scurt, ca sa mai castigam timp pana cand vor fi adoptate acele solutii politice globale ideale pe care toti le vor, toti le urmaresc, dar nimeni nu reuseste sa le obtina.

Asa ca ne intoarcem la tehnologie. Propuneri de solutii vin din domeniul geoingineriei – utilizarea ingineriei la scara planetara, pentru a modifica unele dintre actualele caracteristici ale planetei, in cazul de fata concentratia de CO2 din atmosfera sau nivelul radiatiei solare care ajunge la Pamant. Si, ce e drept, nu se poate spune ca oamenii nu sunt creativi: iata cateva idei inovatoare propuse de specialistii unor renumite institutii de cercetare in domeniul tehnic. Dupa cum cred ca va imaginati, unele dintre solutii, chiar daca au fost judecate de catre experti ca “avand potential”, starnesc reactii controversate, chiar daca sunt abia in stadiul de idei.

Generatoarele de nori sunt un fel de platforme plutitoare, inzestrate cu tuburi prin care vor arunca permanent in atmosfera vapori de apa, din care se vor forma nori ce vor limita patrunderea razelor de soare pana la suprafata Terrei.

Copacii artificiali (chestiile acelea care arata ca niste uriase pliciuri de muste) ar putea, in curand, sa impanzeasca mari suprafete de teren sau sa margineasca soselele. Ei ar urma sa absoarba din atmosfera mari cantitati de dioxid de carbon, iar gazul cu pricina sa fie sechestrat – adica pus la pastrare undeva sub pamant, in siguranta. Un astfel de “copac” ar putea absorbi cam o tona de dioxid de carbon pe zi, dar solutia, desi pare promitatoare, e costisitoare, data fiind amploarea problemei.

Recipiente cu alge ar urma sa fie amplasate oriunde se poate – pe peretii exteriori ai cladirilor si pe acoperisuri. Algele verzi ar absorbi CO2 din aer, crescand si inmultindu-se pe seama acestei abundente surse de carbon. Biomasa astfel obtinuta ar putea fi recoltata periodic; din ea s-ar fabrica biocombustibil, iar resturile ar constitui un excelent ingrasamant, util in agricultura. Pare o solutie miracol, daca reusim sa ne obisnuim cu privelistea unor cladiri acoperite cu containere transparente, pline cu o mazga verzuie. Ma rog… macar de-ar merge.

Ar fi o lume tare ciudata aceea in care ar putea trai copii si nepotii nostri: o lume in care marile si oceanele ar fi strabatute in lung si in lat de generatoarele de nori, pufaind din cosurile lor inalte; in care soselele n-ar mai fi marginite de plopi, cum am apucat noi, ci de turbine eoliene si arbori artificiali, iar cladirile ar fi toate verzi, ca in Orasul de Smarald din povestea Vrajitorului din Oz…

Ultima “aparitie” din seria Personificarile Naturii este o imagine perena, zugravita in calota Austfonna, din arhipelagul Svalbard. La prima vedere pare un ghetar ca oricare altul aflat in intinderile inghetate ale Norvegiei. Insa o observatie mai atenta ne reveleaza una dintre cele mai impresionante personificari inchipuite vreodata: o figura plangatoare.

Efectul este cu atat mai dramatic, cu cat numeroasele semnale ale ecologistilor legate de topirea calotei glaciare au fost intampinate, pana in prezent, cu o nemeritata indiferenta. Se pare ca oamenilor le place sa salveze numai ceea ce creste sau exista sub nasul lor. Imaginatia lasa insa de dorit in ceea ce priveste realizarea unei imagini de ansamblu asupra efectelor cu consecinte grave pentru planeta. Figura umanoida a aparut in cadrul unui proces avansat de dezghet, in timpul caruia gheata topita si zapada se prabuseau in mare.

“Minunea” din ghetar s-a dovedit a fi providentiala pentru ecologisti, care si-au reinnoit fortele pentru a duce mai departe lupta impotriva incalzirii globale. Cresterea nivelului marilor si oceanelor cauzata de topirile masive ale ghetarilor, reprezinta doar unul dintre efectele schimbarii climatului. Expertii avertizeaza ca in cazul tarilor aflate la o altitudine mai mica, coastele marine vor fi inghite de apa in numai cativa ani.

Jon Ove Hagen, membru al World Glacier Monitoring Service (WGMS) si profesor de geologie in cadrul Universitatii Oslo, studiaza calota glaciara Austfonna inca din 1988.
“Austfonna, cu o suprafata de peste 7770 de kilometri patrati este de departe cel mai mare ghetar din Svalbard si unul dintre cei mai intinsi din Arctica. Geometria calotei se schimba, iar acesta se micsoreaza cu 6.66909092 × 109 metri cubici pe an”. WGMS tine sub observatie starea ghetarului Austfonna, insa profesorul Hagen aminteste ca aceasta institutie se confrunta si cu situatii mult mai grave, cum ar fi cele ale unor ghetari din Artica care se topesc intr-un ritm alarmant.

Acestea fiind spuse, aparitia umanoida din ghetarul Austfonna este o pura coincidenta, un efect al unei cauze “fierbinti” (incalzirea globala) sau un semn divin ce nu trebuie ignorat?

E adevarat, se vorbeste mult despre problemele de mediu, e unul dintre subiectele de predilectie, poate chiar SUBIECTUL vremurilor noastre, asa cum in secolul al XIX-lea, dupa ce-si publicase Darwin lucrarile, lumea se preocupa uneori pana la obsesie de opozitia evolutionism-creationism. E multa informatie, prea multa si, ceea ce e mai grav, contradictorie. Se incalzeste intr-adevar clima sau nu se incalzeste? (Sunt destui cei care spun ca NU – asa-numitii “sceptici ai incalzirii globale”; uite, alta expresie a noului eco-limbaj). Daca se incalzeste, e vina noastra si a civilizatiei noastre sau trecem, pur si simplu, printr-o perioada de incalzire la scara planetara, determinata de ciclurile cosmice si in care nu avem nici un amestec? Exista oameni – de stiinta sau nu – care sustin si asta.

Si, uite asa, din cauza ca e prea mult si prea neclar, ajungem sa ne pierdem, incet-incet, interesul si devenim tot mai insensibili. Insa – ceea ce e si mai rau – toata povestea ne induce si un sentiment de vinovatie. Neplacuta senzatie, nu?  Voi n-o aveti? Nu cumva  pentru ca, auzind intruna ca lucrurile stau tot mai prost, catastrofa e tot mai aproape, canicula e tot mai fierbinte si seceta tot mai uscata, simtiti ca nu faceti destul? Ca eforturile voastre – mici, dar sincere – sunt inutile? Si asta va face sa va simtiti frustrati?

Si pe mine. De asta am si scris. Poluarea asta verde e de vina. Ma face sa simt, uneori, ca ma straduiesc degeaba. Dar sunt sigura ca e o impresie gresita. Gata, capacele pe urechi si ne vedem de treaba in continuare. Ma rog, nu capace, mai degraba niste site. Ca sa mai cearna informatia, sa filtreze zgomotul “verde”. Poate in felul asta reusim sa ne vedem in continuare de micile noastre stradanii. Sunt importante, orice-ar zice altii.

Ceea ce mi se pare interesent este faptul ca daca te uiti pe un post tv, vezi un biet pui de urs polar a carui mama ursoaica a murit din cauza dezghetului, iar el isi cauta singur de mancare si risca sa fie atacat, iar noi toti suntem de vina pentru acest lucru, caci poluam, incalzim clima si astfel se topesc banchizele. Pe alt canal, afli ca nu exista incalzire globala, ca in spatele acestei pledoarii sunt jocuri politice si interese ale unor industriasi prosperi, ca in anii ‘50 au fost temperaturi mai ridicate decat acum si ca totul se reduce la marketing.

Totusi, cred ca putem resimti cu destula usurinta faptul ca fenomenul incalzirii globale este o problema reala si, in loc sa plecam urechea la dezbateri, ar trebui sa ne mobilizam, fiecare in parte, si sa traim putin mai ecologic. Este un mod de viata destul de accesibil: putem opta pentru becuri fluorescente, economice din punct de vedere energetic, putem alege sa ne deplasam cu bicicletele sau cu transportul public in locul masinilor personale iar distantele mari sa le parcurgem cu trenul; de asemenea, am putea manca din productia locala si nu mancarea adusa de peste mari si tari si ne-am putea achita facturile online. Putem sustine activitatile oragnizatiilor ecologiste, ne putem opri din aruncatul gunoaielor pe strada, putem merge la picnic si nu la fastfood, putem sorta gunoiul menajer, recicla hartia si sticla si putem evita la deversarea mizeriilor in rauri si lacuri. In plus, daca este greu ca oamenii sa gandeasca atat de corect din punct de vedere moral, ei pot fi motivati cu bani, dupa modele deja adoptate de unele tari occidentale. Aici, spre exemplu, se percepe un comision la cumpararea unei sticle de suc, alcool etc., ca un fel de taxa de reciclare. Daca sticla este inapoiata, se dau si banii inapoi. Este o situatie in care ambele parti castiga. 

Lumea poate fi adusa pe un drum mai bun, si trebuie reabilitata constiinta de “planeta-mama”, pentru ca, in masura in care noi ne vom respecta Pamantul, si el ne va respecta si ne va sustine.