17 June 2009

Copacul mancator de oameni din Madagascar

Era anul 1878. In incercarea de aduce lumina asupra zonelor neexplorate din Africa si din alte parti ale lumii, exploratorii europeni ajungeau prin intermediul puterilor coloniale pana in Madagascar. Relatari incredibile si tulburatoare curgeau cu repeziciune la sediile Universitatilor din Londra, Paris, Bruxelles, Berlin. Exploratorii vorbeau de plante si animale nemaivazute, de taramuri indepartate, populate de oameni ciudati si de creaturi fantastice. Evident, multe dintre ele erau de-a dreptul exagerate tocmai din dorinta de a mai smulge niste fonduri pentru expeditii viitoare sau din dorinta de a vinde pe bani multi povesti senzationale oamenilor creduli. Dar din adancul junglelor din Madagascar, o legenda refuza sa moara si anima si astazi imaginatia biologilor si zoologilor.

In anul 1878, Madagascar era inca o terra incognita, un taram necunoscut in care flora si fauna reprezenta ceva inedit pentru orice strain. Atunci ajungea in Europa o poveste fascinanta: povestea copacului mancator de oameni.

Reputatul explorator german Carl Liche, pleca pentru prima data in explorarea misterioasei insule, alaturi de un grup de ghizi din tribul Mkodo. Povestea sa pare cu atat mai ciudata cu cat Liche a fost recunoscut pentru seriozitatea sa si pentru acuratetea cu care si-a notat toate experientele. Germanul a afirmat atunci ca grupul pe care il conducea a intalnit un copac asemanator cu un ananas, inalt de circa 2,5 metri, cu crengi asemenea unor tentacule. Una dintre femeile din tribul Mkodo s-a apropiat si a gustat din seva care parea sa se prelinga dintre ramurile neobisnuitului copac. Intr-o clipa, aceasta a prins viata, iar crengile sale au cuprins, asemenea unor serpi, femeia care intrase parca in transa. Indigenii au fugit speriati, fiind urmati la scurt timp de exploratorul german. A doua zi, o noua expeditie a ajuns in acelasi loc. Liche noteaza ca alaturi de copac zacea craniul alb al femeii. Parea ca fusese devorata cu totul.

Povesti asemanatoare au venit si din America de Sud, acolo unde copacul era numit de bastinasi Ya-Te-Veo. Ideea a fost preluata in carti si publicatii de specialitate desi, pana acum, nici un astfel de copac nu a fost descoperit. Oamenii de stiinta cred insa ca el poate exista.

Plantele carnivore exista de milioane de ani. Se pare ca in lipsa unei surse curente de apa din care sa isi extraga nutrientii, ele au dezvoltat o alta capacitate, aceea de a-si lua substantele vitale dintr-o alta sursa, animalele. Pana in prezent nu au fost descoperite decat plante carnivore ce se hranesc cu insecte si animale de mici dimensiuni, dar e posibil ca acestea sa fi avut un corespondent urias, capabil sa devoreze oameni? Poate ca nu vom sti niciodata. Este cert insa ca mitul unui asemenea copac mancator de oameni a fost in masura sa ingrozeasca generatii intregi. Nu e de mirare ca el supravietuieste chiar si astazi.

19 March 2009

Povestea casei albe (1)

La un moment dat, langa un rau cu apa curata, intr-o margine de padure de bambusi mereu verzi si inalti, cineva a construit o casa alba. O casa mare si frumoasa, cu multe etaje si mansarda, din pamant, caramida si lemn. Din marginea de padure in care se afla casa alba, in sus pe piscurile inzepezite ale muntilor uriasi se vedeau si alte case, unele mai mari, altele mai mici, dar nimeni nu putea ajunge acolo, pentru ca acele adaposturi erau mult prea departe, si chiar daca cineva s-ar fi incumetat si ar fi razbit, nimeni nu ar fi putut locui in ele pentru ca unele erau construite doar pe jumatate, iar altele erau darapanate, fara acoperis si cu peretii cazuti. Pentru un timp ce nu poate fi cunoscut sau masurat, usa casei albe a fost deschisa, astfel incat diverse vietati si creaturi si spirite din pamant si din apa si din aer si din foc au intrat si si-au facut adapost aici.

Astazi, nimeni nu mai stie cine si de ce a intemeiat casa alba de la marginea padurii de bambusi. Batranii intelepti din padure spun ca ar fi existat un singur zidar, un Arhitect foarte priceput care ar fi ridicat casa alba in numai o saptamana. Altii, au meditat putin si au ajuns la concluzia ca de fapt nimeni nu ar fi construit casa, ci ca aceasta ar fi aparut de la sine printr-un proces complicat si neinteles. Nu se stie cum, dar cei din urma – care sustineau ca locasul nu ar fi fost creatia unui mester, ci s-ar fi nascut miraculos, din nimic, au ajuns sa-i acuze pe cei dintai, care credeau in Arhitect, de magie si ocultism. Insa aceasta este alta poveste.

 

Intr-o primavara, atunci cand in livada din spatele casei au inflorit ciresii, din negura padurii de bambusi a venit un tanar, iar mai apoi, pe apa raului, a sosit o fata. Erau amandoi singuri si orfani, s-au placut si s-au imprietenit, iar pentru o vreme au trait in livada cu ciresi. Cand vantul a luat cu el si ultima floare din ultimul cires, cei doi s-au mutat impreuna in casa alba, devenind sot si sotie, iar usa casei s-a ferecat pentru totdeauna. Pentru o vreme, tinerii s-au speriat de imensitatea casei – era un adevarat palat, cu o multime de culoare si de camere, unele luminoase, altele obscure, nici nu puteau sa le numere pe toate, iar in multe nici nu s-au aventurat sa intre, teama fiindu-le de unele fiare si de frica sa nu se rataceasca. Astfel ca si-au gasit un loc al lor unde s-au stabilit si si-au dus traiul, dand nastere la numerosi copii care la randul lor au nascut alti si alti copii. Familia lor s-a facut din ce in ce mai numeroasa, iar unii copii s-au dus sa locuiasca in alte camere, in vreme ce altii au ramas cu parintii lor. Unii si-au adus aminte de legenda Arhitectului, altii au inceput sa aiba vedenii si sa venereze spirite sau animale, cativa au spus ca de fapt nu exista decat Casa. Pentru ca s-au aventurat prea departe, unii au uitat de unde au venit si ca demult, pe vremuri, au facut parte din acelasi neam; altii au fost devorati de fiare, iar multi s-au pierdut pe coridoare si o vreme nu a mai stiut nimeni de ei.
(continuarea saptamana viitoare)