Ce idee super! Incerc sa va spun pe scurt, desi tot lung o sa iasa, fiindca treaba e foarte complexa. Se porneste de la traditia, aproape disparuta azi, a utilizarii practice a resurselor padurii si de la ideea comuna ca multi oameni sunt interesati de gradini in care si-ar dori sa cultive nu numai flori, ci si vegetale comestibile.
Exista de altfel, o tendinta, din ce in ce mai raspandita in Occident, de a incuraja oamenii sa-si cultive propriile legume si fructe, scapand astfel de hrana plina de pesticide, modificata genetic sau carata de la mari distante, cu consecintele poluante pe care le cunoastem.

Bun. Avem deci cateva idei pline de miez care, imbinate cu maiestrie, au nascut un nou concept, ce poate fi rezumat cam asa: vrei o gradina in care sa-ti cultivi de-ale gurii? Fa-ti-o sub forma de padure! E mai productiva si mai usor de intretinut.
De fapt, e vorba despre o combinatie – verde, luxurianta si bogata – de padure, gradina si livada. Copacii sunt, in general, pomi fructiferi, tufisurile fac si ele fructe comestibile, iar la baza cresc tot felul de plante ierboase bune de mancat.

In engleza, o astfel de alcatuire poarta numele de forest garden; forest (padure) deoarece cuprinde o comunitate de arbori – trasatura distinctiva a padurilor – in jurul careia se structureaza ecosistemul – si este etajata pe verticala, ca orice padure; iar garden (gradina) pentru ca implica o intentie si o actiune constienta si planificata din partea omului: e facuta de om, plantata de om, la fel ca o gradina obisnuita.
Nu stiu cum i-am putea zice pe romaneste; gradina forestiera? Nu-mi place cum suna, e cam barbar. O sa-i zic gradina-padure; asta suna chiar frumos, e ca dintr-o poveste.

Read the rest of this entry »

Influentat de o paguboasa gandire antropocentrista, omul se poarta deseori ca un despot neluminat in orice relatie cu Natura. Dupa ce, secole de-a randul, am distrus lupii si ursii, de fapt cam orice animal de prada, pe motiv ca atacau animalele domestice, am ajuns astazi la o adevarata criza ecologica.

De parca nimicirea absurda a pradatorilor nu ar fi fost de ajuns pentru mediul inconjurator, de prea multe ori omul a actionat cu o cruzime deliberata la adresa lor.
Stau tristi martori sutele de mii de vulpi, lupi, rasi si alte carnivore care au avut parte de o moarte lunga si torturanta, cu picioarele prinse in falcile de fier ale capcanelor – o inventie demonica a negurii din mintile si inimile oamenilor. In prezent, in Romania, astfel de metode barbare sunt interzise de lege. Lege de care, se stie, nu se sinchiseste nimeni pe meleagurile mioritice, astfel incat blestemul curselor de fier continua sa faca victime in fiecare an.

Un alt obicei, mult diminuat din fericire, se refera la crucificarea pe o prajina de lemn, cat mai inalta, a unei ciori sau a unui uliu nevinovat. Aceasta practica, populara la origine, are drept scop presupusa indepartare a pasarilor rapitoare, care s-ar intimida, chipurile, la vederea confratilor lor spanzurati de prajini si lasati sa moara de sete si foame…
 

Daca obiceiul de mai sus poate fi descris drept un exemplu clasic de gandire naiva populara, sadismul in stare pura este intalnit uneori in randul columbofililor romani. Desi toate pasarile rapitoare sunt ocrotite de lege, in fiecare ani sute de ulii cad victima capcanelor acestor oameni, la care pasiunea pentru porumbei intra deseori in zona patologicului. Multi dintre ulii prinsi ajung victimele furiei neghioabe a unor asemenea indivizi, care le scot ochii sau le taie degetele si aripile de vii, inainte de a-i “elibera”.
Se pare ca proverbul, tot de origine autohtona “ Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face” nu a ajuns inca la urechile unor, nu-i asa, “oameni “…

20 March 2009

Lectia Gabonului

Pentru cei care nu s-au prea omorat cu scoala, Gabonul este fie un smecher de cartier, fie vreun fotbalist de culoare de prin campionatele puternice din Europa. Pentru restul lumii, Gabonul este o tara mica din estul Africii ecuatoriale, cu iesire la Oceanul Atlantic si invecinata cu Camerun si Congo. O alta tara bananiera din lumea a treia cu problemele, anarhia si saracia ei, am putea zice la prima vedere.

Dar iata ca nu este chiar asa, realitatea dovedindu-se in acest caz plina de surprize pe care nu ne-am astepta sa le intalnim aici, in acest colt de Africa lovit de saracie. Tara a ales sa dea o lectie intregii lumi in ceea ce priveste protectia naturii. Acum, in acest inceput de mileniu, cand eforturile absurde si bolnave ale omenirii inspre distrugerea mediului ambiant par a fi mai atroce decat oricand, un stat aproape cat Romania a reusit sa creeze un parc national a carui suprafata acopera jumatate din tara. In acest moment, nicio alta tara din lume, nici macar cele bogate si dezvoltate nu au dorit, sau nu au fost in stare sa protejeze macar un sfert din teritoriile lor. Cu adevarat mai important este acest gest fara precedent al autoritatilor unei tari pe care o catalogam peiorativ ca facand parte din “lumea a treia”, cu cat saracia si toate relele care vin dupa ea, lovesc puternic in viata de zi cu zi a locuitorilor.

Ca o mica, dar necesara paranteza, merita amintit ca PIB-ul Romaniei este de cateva zeci de ori mai mare decat al Gabonului. Dar din punct de vedere al protectiei mediului, trebuie sa-mi dati dreptate (din nefericire), ca Romania este o tara bananiera, nu Gabonul…Stau marturie trista padurile mutilate ale tarii noastre, vanatoarea fara opreliste, dezastrul in care se afla Delta Dunarii, Rosia Montana, distrugerea ecosistemelor marine si costiere ale litoralului romanesc, si multe alte rani ale naturii Romaniei. Cum a reusit atunci o tara mult mai saraca decat a noastra si cu o infrastructura aproape inexistenta, sa dea o lectie de ecologie adevarata nu doar Romaniei, ci si unor tari cu traditii solide in protectia naturii cum sunt Marea Britanie, Norvegia, Elvetia, Finlanda, Suedia?

Ei bine, totul a inceput odata cu declaratia presedintelui gabonez El Hadj Omar Bongo, facuta in cadrul Forumului Mondial pe Probleme de Dezvoltare Durabila, desfasurat in Johannesburg, Africa de Sud. Atunci, mai marii lumii au zambit neincrezator cand presedintele Omar Bongo a promis ca tara sa va crea si mentine cu orice pret un sistem de parcuri nationale intins pe o suprafata de 26 000 kilometri patrati, sistem care va cuprinde si proteja nu mai putin de 13 rezervatii naturale.

Pentru o imagine suprapusa peste a tarii noastre, imaginati-va o suprafata care sa includa complet Muntii Apuseni, in care sa existe o rezervatie naturala totala. Un loc in care sa nu se rupa o floare si sa nu se impuste nici macar un iepure, sa nu horcaie masini sau sa urle muzica in timp ce poporul isi face mici la padure, spaland vesela si tacamurile cu detergent in izvorul de munte. Imposibil in Romania, veti zice zice, pe buna dreptate. Dar iata ca este posibil in Gabon, care se invecineaza cu Congo-ul atat de drag unora, incat isi doreau acum cativa ani sa emigreze in el, ca forma de protest politic, bineinteles…Povestea celui mai mare parc national dintr-o tara a lumii lua nastere in anul 2002. In prezent Gabonul, in ciuda previziunilor economice sumbre, a reusit sa isi incropeasca cea mai dezvoltata economie din zona. Fara a “mulge” salbatic natura, a demonstrat ca se poate creste economic, protejandu-ti in acelasi timp plantele si animalele.

Astazi, conservationistii din lumea intreaga considera Gabonul drept una din ultimele “insule” de salbaticie virgina din Africa. Parcurile au reusit conservarea unor ecosisteme unice, precum padurile stravechi, mangrivele, savanele, junglele umede, lagunele, mlastinile, raurile si canioanele aferente. Acest urias parc national ofera protectie unei multitudini incredibile de vietuitoare, precum testoase marine si balene, elefanti de padure, rinoceri, gorile, bivoli, mistreti, leoparzi sau specii de plante, pasari si insecte care traiesc numai in Gabon. Lupta nu a fost deloc usoara. Pentru distrugerea si exploatarea salbatica a parcului national, se intreceau companiile miniere, cele de taiat si prelucrat lemnul, vanatorii de fildesi de elefanti, braconierii asa-numite-i “carni de vanat” (foarte cautata intr-o tara unde hrana de zi cu zi este un lux), vanzatorii de lemne de foc sau agricultorii care doreau defrisarea padurii in scopul creerii a noi terenuri agricole. Cele mai mari presiuni indreptate impotriva executivului gabonez si presedintelui Omar Bongo, au fost facute de companiile occidentale de prelucrare a lemnului, care s-au vazut private astfel de jefuirea ultimelor paduri virgine din Africa. Producatorii de mobilier de lux din lemn de esente rare au fost disperati de-a dreptul. Presedintele Gabonului a primit un numar de 34 de amenintari cu moartea…Circa 50-60% din concesiunile de exploatarea lemnului din Gabon au fost in final, anulate. Companii americane, belgiene, franceze, care in tarile lor nu si-ar fi permis “carnagiile” de padure pe care le-au facut in Gabon, s-au vazut astfel nevoite sa-si inchida definitiv birourile din Libreville. Din nefericire, au migrat in tarile vecine Gabonului, unde distrug in continuare padurea, “plamanul” Terrei.

Lectia micutei tari din centrul Africii a fost data tuturor. In special, tarilor bogate ale lumii. In particular, Romaniei. Tururor le-a aratat in egala masura ca protejarea Naturii inseamna de fapt protejarea noastra de noi insine. Mai bine zis de rautatea, lacomia, cruzimea si nelasarea din noi. Era sa uit…Gabonul a mai demonstrat ceva: Banii nu se pot manca, nici bea, nici respira. Aerul, apa si hrana se gasesc in mod gratuit in natura. Doar ca noi suntem o specie nerecunoscatoare care sufera de amnezie…

19 March 2009

Povestea casei albe (1)

La un moment dat, langa un rau cu apa curata, intr-o margine de padure de bambusi mereu verzi si inalti, cineva a construit o casa alba. O casa mare si frumoasa, cu multe etaje si mansarda, din pamant, caramida si lemn. Din marginea de padure in care se afla casa alba, in sus pe piscurile inzepezite ale muntilor uriasi se vedeau si alte case, unele mai mari, altele mai mici, dar nimeni nu putea ajunge acolo, pentru ca acele adaposturi erau mult prea departe, si chiar daca cineva s-ar fi incumetat si ar fi razbit, nimeni nu ar fi putut locui in ele pentru ca unele erau construite doar pe jumatate, iar altele erau darapanate, fara acoperis si cu peretii cazuti. Pentru un timp ce nu poate fi cunoscut sau masurat, usa casei albe a fost deschisa, astfel incat diverse vietati si creaturi si spirite din pamant si din apa si din aer si din foc au intrat si si-au facut adapost aici.

Astazi, nimeni nu mai stie cine si de ce a intemeiat casa alba de la marginea padurii de bambusi. Batranii intelepti din padure spun ca ar fi existat un singur zidar, un Arhitect foarte priceput care ar fi ridicat casa alba in numai o saptamana. Altii, au meditat putin si au ajuns la concluzia ca de fapt nimeni nu ar fi construit casa, ci ca aceasta ar fi aparut de la sine printr-un proces complicat si neinteles. Nu se stie cum, dar cei din urma – care sustineau ca locasul nu ar fi fost creatia unui mester, ci s-ar fi nascut miraculos, din nimic, au ajuns sa-i acuze pe cei dintai, care credeau in Arhitect, de magie si ocultism. Insa aceasta este alta poveste.

 

Intr-o primavara, atunci cand in livada din spatele casei au inflorit ciresii, din negura padurii de bambusi a venit un tanar, iar mai apoi, pe apa raului, a sosit o fata. Erau amandoi singuri si orfani, s-au placut si s-au imprietenit, iar pentru o vreme au trait in livada cu ciresi. Cand vantul a luat cu el si ultima floare din ultimul cires, cei doi s-au mutat impreuna in casa alba, devenind sot si sotie, iar usa casei s-a ferecat pentru totdeauna. Pentru o vreme, tinerii s-au speriat de imensitatea casei – era un adevarat palat, cu o multime de culoare si de camere, unele luminoase, altele obscure, nici nu puteau sa le numere pe toate, iar in multe nici nu s-au aventurat sa intre, teama fiindu-le de unele fiare si de frica sa nu se rataceasca. Astfel ca si-au gasit un loc al lor unde s-au stabilit si si-au dus traiul, dand nastere la numerosi copii care la randul lor au nascut alti si alti copii. Familia lor s-a facut din ce in ce mai numeroasa, iar unii copii s-au dus sa locuiasca in alte camere, in vreme ce altii au ramas cu parintii lor. Unii si-au adus aminte de legenda Arhitectului, altii au inceput sa aiba vedenii si sa venereze spirite sau animale, cativa au spus ca de fapt nu exista decat Casa. Pentru ca s-au aventurat prea departe, unii au uitat de unde au venit si ca demult, pe vremuri, au facut parte din acelasi neam; altii au fost devorati de fiare, iar multi s-au pierdut pe coridoare si o vreme nu a mai stiut nimeni de ei.
(continuarea saptamana viitoare)