Vad ca au aparut noi intrebari si nelamuriri pe seama posturilor Greenblog referitoare la ursi. Hai sa zabovim un pic asupra lor si sa vedem daca exista solutii pentru situatia ursilor, precum si daca acestea se pot aplica in conditiile actuale din Romania, bine?

Marc nu imi este doar coleg, ci si prieten. Nu de ieri sau de azi, ci de ani buni… Este evident ca nu gandim la fel, ci ca avem opinii diferite, doar nu suntem trasi la xerox. Pozitia sa se datoreaza unei situatii-limita prin care a trecut, ajungand foarte probabil la un pas de moarte. Vina o poarta ignorantii care au hranit ani de zile ursii pe marginea traseelor turistice din Valea Prahovei si aiurea. Din cauza unor astfel de inconstienti, Marc a dat accidental peste un urs care nu avea ce sa caute pe un traseu turistic amenajat pentru drumetiile montane. Ursii neobisnuiti cu oamenii ocolesc traseele umane si asezarile omenesti de la munte. Teoretic, instinctul lor nepervertit le dicteaza sa stea departe de oameni. Ursul, cat e el de urs, se teme in mod natural de oamenii care l-au vanat de sute de ani, astfel incat frica de oameni este prezenta deja in bagajul genetic al tuturor ursilor.

Altfel stau insa lucrurile in cazul ursilor hraniti de turisti de-a dreptul iresponsabili, care prin actul lor lipsit de minte alunga frica ancestrala a ursului fata de om. Uriasul brun nu mai asociaza omul cu moartea si cu frica, ci cu o sursa de hrana, iar de aici pana la drame mai este un singur pas. Marc (si, probabil, multi alti oameni) era(u) sa cada victima nevinovata (in cel mai propriu sens al cuvantului), unui urs “pervertit” sa caute apropierea omului, de cine stie ce turisti amatori de distractie prosteasca sau senzatii tari. Ursul acela nu avea ce sa caute pe un traseu folosit de oameni. Asta este o situatie particulara pe Valea Prahovei. Cauzele le-am expus in postarile anterioare. Cand am studiat comportamentul ursilor din alte masive muntoase, precum Cozia, Parang sau Calimani, unde accesul turistilor care le dau de mancare este mult redus comparativ cu Bucegi, am gasit ursi care se tem in mod natural de om, nu cauta traseele montane folosite de turisti si fug la apropierea oamenilor.

Read the rest of this entry »

Nu mi-am dorit niciodata ca una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am sa fie aceea a unei fiare ucigase care ma alearga furios prin padure pentru a ma prinde si, foarte probabil, a ma omori. Pe de alta parte, daca este sa-i dau crezare lui Freud, asta este un lucru bun. De obicei, oamenii au tendinta de a-si ascunde sub presul mintii chestiile care nu le convin, izoland undeva in subconstient amintirile neplacute, de unde, in timp, acestea rabufnesc sub alte forme – depresii, manii, boli psiho etc.

S-a intamplat in urma cu 8 ani de zile. Aveam 21 de ani, era 1 mai, era o dupa amiaza superba, cu mult soare si cer senin, tocmai sosisem cu prietena mea de atunci la Sinaia. Intrucat ne luasem o minivacanta si eram pusi pe fapte mari, dupa ce am mancat la pranz, am hotarat sa facem o mica plimbare pentru a ne pune muschii in miscare si a fi in forma in zilele urmatoare, cand urma sa « atacam » Piatra Arsa, Crucea, Jepii Mici etc. Am pornit de la Palatul Peles spre Stana Regala. As jigni montaniarzii daca as numi acest drum un traseu. In fapt, este o poteca pietruita, cu bari de sustinere, de fier, vopsite verde, fosta promenada a Familiei Regale, inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial. Pe acest vechi drum, care curge in serpentine prin padure, te intalnesti foarte des cu grupuri de copii, cu batrani, cu tineri care coboara de la cota 2.000. De altfel, chiar in acea dupa amiaza ne-am intalnit cu 3 sau 4 grupuri de scolari si prescolari si cu numerosi alti oameni.

Daca mergi in pas vioi, nu ai cum sa faci mai mult de 30 de minute, cel mult 45 pana la Stana Regala. Nu am facut un tur de forta, ne-am mai oprit, am mai facut poze, am cules flori… Pe la 4 fara ceva dupa amiaza, mai aveam foarte putin si ajungeam la Stana, deja se vedea luminisul de sus, unde se termina muntele si padurea si incepea imensa poiana. La un momentdat prietena mea a ramas inmarmurita, cu privirea fixa, undeva sus, inspre luminis. Eu nu am inteles ce se intampla, continuam sa vorbesc, apoi am cercetat padurea si am vazut. Privind ghemul de blana, care se itea undeva sus de tot, chiar unde inceta negura padurii, primul lucru care mi-a venit in cap a fost ceva de genul: «Wooow! Ce caine mare!». Apoi, animalul, care atunci cand l-am zarit urca muntele, fiind pozitionat complet cu spatele fata de noi, si-a intors incet capul si ne-a privit. Era un urs.

In primele momente, eu unul mi-am pastrat sangele rece si nu m-am panicat deloc. Stiam ca in padurile din Romania sunt ursi, insa le asociam prezenta cu muntii izolati, cu padurile prin care omul nu are ce cauta, in niciun caz NU la Sinaia, NU pe un drum arhiplin de grupuri de copii si tineri. Fusesem la Sinaia de zeci de ori si aproape de fiecare data facusem acest drum si traseele montane de acolo – nu auzisem pe nimeni, niciodata vorbind despre intalnirea cu ursul. In vreme ce priveam acel urs, i-am spus prietenei mele sa stam calmi, nemiscati. Eram totusi la o distanta considerabila de urs, daca nu ne miscam, nici nu avea cum sa ne observe, dupa o vreme, el isi va vedea de drumul lui si noi de al nostru, ii ziceam eu ei, in soapta. Happy end! Numai ca nu a fost asa.

Read the rest of this entry »

@Marc

EVZ nu se dezminte nici de acesta data. Articolul abunda in inexactitati. Nu voi comenta asta aici. Ecologia este un mister de nepatruns pentru ei… Iti aduc unele corecturi necesare postului, pentru ca din el lumea ar putea intelege ca mai avem putin si ne gonesc ursii afara din Romania.

In primul rand, NU exista in Romania – nici pe departe –  un efectiv de 10.000 de ursi. Nu au cum. Nu mai exista teritorii care sa asigure hrana. Nu mai au prazi suficiente. Ca sa adaposteasca o populatie de ursi de 10.000 de exemplare, Romania ar trebui sa mai aiba un rand de munti Carpati.

Ursii sunt pradatori alfa, asta inseamna ca au nevoie de teritorii cat mai mari, de unde sunt exclusi orice alti ursi concurenti. Evident ca un pradator alfa, nu are cum sa ajunga la uluitoarea populatie de 10.000 de exemplare in padurile tot mai rarite si hartanite ale Romanicii.

Pradatorii mari, printre care si ursii, neavand dusmani naturali, isi regleaza singuri numarul. Ursii se ucid deseori pentru teritoriu, accesul la sursa de hrana sau femele. In plus, orice urs mascul care da de o ursoaica cu pui va incerca cu orice pret sa-i ucida puii pentru a o forta astfel sa intre intr-un nou ciclu de calduri (astfel se explica, dragilor, comportamentul ultraagresiv si hiperprotector al ursoaicelor cu pui, fata de orice potential pericol).

Asa ca fiti pe pace, nu o sa se inmulteasca ursii intr-atat incat sa va goneasca din statiunile sau satele montane  (cu toate ca nu ar fi o idee rea.. poate asa ar avea si Natura Carpatilor liniste sa se refaca). Povestea cu numarul imens de usi din Carpati are totusi un sambure de adevar.
Read the rest of this entry »

In editia de weekend a Evenimentului Zilei a aparut un articol care trage un semnal foarte puternic de alarma privind inmultirea peste masura a populatiei de ursi din Romania. Sintetizat la sange, textul expune doua realitati cu adevarat ingrijoratoare:

  1. in momentul de fata, in Romania se inregistreaza un numar de ursi (aprox. 10.000) de peste doua ori mai mare decat cel optim pentru teritoriul tarii noaste (4.000).
  2. autoritatile nu fac nimic in privinta asta. Nothing new, care-va-sa-zica.

OK, avem cea mai mare populatie de ursi din Europa. Judecand rece si cinic, chestia asta nu ne ajuta la absolut nimic. Decat, poate, la un strop de mandrie nationala. Romania, tara ursilor. Halal! Nu sunt expert, e posibil sa ma insel, insa intuiesc ca daca bestiarul muntilor ar cuprinde – de exemplu – o mie de ursi, in loc de cati sunt acum, ecosistemul nu ar avea cu nimic de suferit. Exista numeroase tari in Europa in care de peste o suta de ani nu mai exista niciun urs in libertate: Elvetia, Germania, Suedia etc. Chiar nu-mi aduc aminte sa fi citit vreun studiu, vreo stire, ceva despre un posibil dezastru pe care disparitia blanosilor din paduri l-a provocat asupra biotopului din tarile cu pricina…

Stiu ca imi pun in cap o multime de inflacarati ai protectiei animalelor, insa in momentul in care oamenii sunt atacati si mor din cauza unor animale – solutia este una singura: suprapopulatia trebuie eliminata. Cumva. Excesul de ursi ar putea fi vandut si sunt convins ca s-ar gasi cumparatori, iar afacerea ar fi (extrem de) profitabila. Exista si cealalta solutie – sangeroasa, dar la fel de eficienta – vanatul sportiv. Pasul urmator este amenajarea de rezervatii si parcuri naturale, spatii protejate in care ursii sa fie monitorizati si ingrijiti, dar si ingraditi.

Daca demersul celor care se lupta pentru drepturile animalelor ar fi sincer, s-ar gasi suficiente fonduri pentru asa ceva. Marea tragedie este ca, la fel precum in cazul cainilor vagabonzi, in momentul in care trebuie sa faca efectiv ceva (sa doneze niste bani, sa munceasca voluntar etc.) pentru cauza pe care (zic ca) o sustin, larga majoritate a guralivilor care se bat cu pumnii in piept se evapora ca prin farmec… si raman o mana de oameni – activistii si putinii finantatori ai ONG-urilor de profil – pentru care astfel de probleme sunt pur si simplu imposibil de rezolvat cu adevarat, in lipsa unei sustineri populare. Si, astfel, ne intoarcem de unde am plecat. Oamenii sunt atacati, ursii se inmultesc, nimeni nu face nimic. O situatie ridicola si groteasca…

Cine este de vina pentru situatia actuala? Ce masuri ar trebuia sa alegem pentru a evita asemenea situatii? Este o solutie eliminarea ursilor? DEZBATE ACESTE PROBLEME SI IN FORUM.

CITESTE SI: