Vad ca au aparut noi intrebari si nelamuriri pe seama posturilor Greenblog referitoare la ursi. Hai sa zabovim un pic asupra lor si sa vedem daca exista solutii pentru situatia ursilor, precum si daca acestea se pot aplica in conditiile actuale din Romania, bine?

Marc nu imi este doar coleg, ci si prieten. Nu de ieri sau de azi, ci de ani buni… Este evident ca nu gandim la fel, ci ca avem opinii diferite, doar nu suntem trasi la xerox. Pozitia sa se datoreaza unei situatii-limita prin care a trecut, ajungand foarte probabil la un pas de moarte. Vina o poarta ignorantii care au hranit ani de zile ursii pe marginea traseelor turistice din Valea Prahovei si aiurea. Din cauza unor astfel de inconstienti, Marc a dat accidental peste un urs care nu avea ce sa caute pe un traseu turistic amenajat pentru drumetiile montane. Ursii neobisnuiti cu oamenii ocolesc traseele umane si asezarile omenesti de la munte. Teoretic, instinctul lor nepervertit le dicteaza sa stea departe de oameni. Ursul, cat e el de urs, se teme in mod natural de oamenii care l-au vanat de sute de ani, astfel incat frica de oameni este prezenta deja in bagajul genetic al tuturor ursilor.

Altfel stau insa lucrurile in cazul ursilor hraniti de turisti de-a dreptul iresponsabili, care prin actul lor lipsit de minte alunga frica ancestrala a ursului fata de om. Uriasul brun nu mai asociaza omul cu moartea si cu frica, ci cu o sursa de hrana, iar de aici pana la drame mai este un singur pas. Marc (si, probabil, multi alti oameni) era(u) sa cada victima nevinovata (in cel mai propriu sens al cuvantului), unui urs “pervertit” sa caute apropierea omului, de cine stie ce turisti amatori de distractie prosteasca sau senzatii tari. Ursul acela nu avea ce sa caute pe un traseu folosit de oameni. Asta este o situatie particulara pe Valea Prahovei. Cauzele le-am expus in postarile anterioare. Cand am studiat comportamentul ursilor din alte masive muntoase, precum Cozia, Parang sau Calimani, unde accesul turistilor care le dau de mancare este mult redus comparativ cu Bucegi, am gasit ursi care se tem in mod natural de om, nu cauta traseele montane folosite de turisti si fug la apropierea oamenilor.

Read the rest of this entry »

Nu mi-am dorit niciodata ca una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am sa fie aceea a unei fiare ucigase care ma alearga furios prin padure pentru a ma prinde si, foarte probabil, a ma omori. Pe de alta parte, daca este sa-i dau crezare lui Freud, asta este un lucru bun. De obicei, oamenii au tendinta de a-si ascunde sub presul mintii chestiile care nu le convin, izoland undeva in subconstient amintirile neplacute, de unde, in timp, acestea rabufnesc sub alte forme – depresii, manii, boli psiho etc.

S-a intamplat in urma cu 8 ani de zile. Aveam 21 de ani, era 1 mai, era o dupa amiaza superba, cu mult soare si cer senin, tocmai sosisem cu prietena mea de atunci la Sinaia. Intrucat ne luasem o minivacanta si eram pusi pe fapte mari, dupa ce am mancat la pranz, am hotarat sa facem o mica plimbare pentru a ne pune muschii in miscare si a fi in forma in zilele urmatoare, cand urma sa « atacam » Piatra Arsa, Crucea, Jepii Mici etc. Am pornit de la Palatul Peles spre Stana Regala. As jigni montaniarzii daca as numi acest drum un traseu. In fapt, este o poteca pietruita, cu bari de sustinere, de fier, vopsite verde, fosta promenada a Familiei Regale, inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial. Pe acest vechi drum, care curge in serpentine prin padure, te intalnesti foarte des cu grupuri de copii, cu batrani, cu tineri care coboara de la cota 2.000. De altfel, chiar in acea dupa amiaza ne-am intalnit cu 3 sau 4 grupuri de scolari si prescolari si cu numerosi alti oameni.

Daca mergi in pas vioi, nu ai cum sa faci mai mult de 30 de minute, cel mult 45 pana la Stana Regala. Nu am facut un tur de forta, ne-am mai oprit, am mai facut poze, am cules flori… Pe la 4 fara ceva dupa amiaza, mai aveam foarte putin si ajungeam la Stana, deja se vedea luminisul de sus, unde se termina muntele si padurea si incepea imensa poiana. La un momentdat prietena mea a ramas inmarmurita, cu privirea fixa, undeva sus, inspre luminis. Eu nu am inteles ce se intampla, continuam sa vorbesc, apoi am cercetat padurea si am vazut. Privind ghemul de blana, care se itea undeva sus de tot, chiar unde inceta negura padurii, primul lucru care mi-a venit in cap a fost ceva de genul: «Wooow! Ce caine mare!». Apoi, animalul, care atunci cand l-am zarit urca muntele, fiind pozitionat complet cu spatele fata de noi, si-a intors incet capul si ne-a privit. Era un urs.

In primele momente, eu unul mi-am pastrat sangele rece si nu m-am panicat deloc. Stiam ca in padurile din Romania sunt ursi, insa le asociam prezenta cu muntii izolati, cu padurile prin care omul nu are ce cauta, in niciun caz NU la Sinaia, NU pe un drum arhiplin de grupuri de copii si tineri. Fusesem la Sinaia de zeci de ori si aproape de fiecare data facusem acest drum si traseele montane de acolo – nu auzisem pe nimeni, niciodata vorbind despre intalnirea cu ursul. In vreme ce priveam acel urs, i-am spus prietenei mele sa stam calmi, nemiscati. Eram totusi la o distanta considerabila de urs, daca nu ne miscam, nici nu avea cum sa ne observe, dupa o vreme, el isi va vedea de drumul lui si noi de al nostru, ii ziceam eu ei, in soapta. Happy end! Numai ca nu a fost asa.

Read the rest of this entry »

15 May 2009

Ursul bun si omul prost

In ciuda naturii batjocorite, cu un plus rusinos la capitolul paduri mutilate, Romania detine inca cea mai mare si mai sanatoasa populatie de ursi bruni din Europa. Daca mergem mai departe cu cercetarile, putem afirma fara sa gresim ca Romania sta pe un confortabil loc 4 mondial in ceea ce priveste populatia de ursi bruni, primele locuri fiind ocupate de Rusia, Canada si Statele Unite.

La prima vedere suntem tentati sa credem ca ursii Romaniei o duc nemaipomenit. Dupa cum spuneam, doar la prima vedere…

In realitate, ursii Romaniei sufera din ce in ce mai tare de pe urma actiunilor intotdeauna lacome si nechibzuite ale oamenilor care le invadeaza habitatul.
Nu voi puncta acum situatia padurilor ciopartite, ale viloaielor din rezervatii si parcuri nationale sau a vanatorii irationale de ursi savarsita de strainii cu bani care in tarile lor occidentale nu au voie sa impuste o potarniche, carora li se alatura cohorta de politicieni si parveniti autohtoni pentru care statutul de vanator e un “must”.

Sa ne oprim in acest episod asupra grosului de romani care invadeaza saptamanal padurile Carpatilor. Periodic, jurnalele de stiri sunt asaltate isteric de stiriste precipitate care anunta apocaliptic, ba ca “fiara” a atacat turisul nevinovat, ba ca un grup de turisti a fost alergat de urs, “bestia” l-a ucis pe bietul om, iar turistii au filmat ursii cu mobilu’, etc.
Evident ca de fiecare data cand vine vorba de un dezechilibru intre Natura si om, tot omul este vinovat in cazul intalnirilor periculoase cu ursii. Intalniri care in mod normal nu ar trebui sa se transforme in drame daca invadatorii naturii din zilele noastre ar avea o bruma de educatie, respect si de ce nu, inteligenta.

Ursul este un animal omnivor, extrem de puternic, pe care natura l-a facut capabil de a ucide un om in cateva secunde. Evident ca nu o face decat in trei situatii: cand isi apara puii, cand omul il surprinde, iar ursul, cat e el de urs, se sperie si ataca de frica, sau cand mananca, atacand in acesta situatie, tot dintr-un instinct de frica amestecat cu posesia sursei de hrana. Aceste trei situatii limita ar trebui memorate cu sfintenie de toti cei care invadeaza muntele pentru a-si face gratare sau sa se bronzeze cu dungi, regasindu-se din plin in manelele care urla din masinile lafaite cu portierele cracanate pe pajistile Carpatilor. Constienti sau nu, hoardele de romani needucati lasa in urma lor munti de gunoaie, cel mai adesea formate din resturile alimentare ale celor care “au fost la munte, fratie…”.

Raul a fost deja produs. Ursul este un animal oportunist care cauta cea mai accesibila hrana. Pe timpul noptii ursii vin si se hranesc cu ce au lasat oamenii in urma. Comportamentul normal al ursului a fost deja pervertit. Animal deosebit de inteligent, uriasul brun va asocia instantaneu resturile alimentare cu oamenii. Curand va deveni dependent de alimentele chimizate, cu gustul accentuat de potentiatorii de aroma, zahar, sare si noianul de E-uri. Animalele salbatice sunt mult mai sensibile decat omul la dependenta produsa de resturile alimentelor chimizate “uitate” prin paduri.

Ursul va cauta in mod special oamenii pentru ca stie ca acestia detin sursa de mancare. De aici pana la drame este un singur pas. Pas facut de catre locatarul de bloc care se pierde cand vede ursul, si, fie urla la el, fie arunca cu pietre crezand ca-l va goni, fie se sperie si fuge. Toate aceste reactii gresite duc la un raspuns agresiv al ursului. Urmeaza presa avida de rating si senzational, zeci de buletine de stiri cu “fiara” care a atacat bietii oameni care vroiau si ei un gratar la munte. Jurnalele de stiri curg fluviu presarate de interviuri cu primari si autoritati locale depasite si incapabile, a caror singura reactie consta in convocarea urgenta a unor echipe de vanatori trimise sa impuste “fiara”. Cel mai adesea ursul sfarseste ucis din prostia si rautatea oamenilor. Spiritul sau puternic va merge cu siguranta intr-o lume mai buna.
Apropo, exista iaduri si pentru prosti sau doar pentru cei rai ?